Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei (1400-1432)

 Alexandru cel Bun, domn al Moldovei
(1400-1432), de Radu Oltean

Când vine vorba să îi amintim pe eroii Evului Mediu românesc, gândul ne poartă cel mai adesea către voievozi precum Basarab Întemeietorul, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș. Toți sunt personalități istorice ilustre, cu care ne putem mândri și ale căror nume nu trebuie să piară niciodată din conștiința noastră națională!

Și totuși, cel despre care vreau să vă vorbesc astăzi nu este unul dintre cei de mai sus, ci Alexandru cel Bun, domn al Moldovei între anii 1400 și 1432 după Hristos. Sigur, el nu a fost cel mai mare războinic sau cuceritor, dar a fost un conducător drept și cu mintea limpede, care a navigat cu succes printr-o perioadă tulbure, înțesată de conflicte militare și intrigi politice. 

Alexandru se trăgea din spița Mușatinilor (numiți și Bogdăneștii), fiind fiul lui Roman I, domn al Moldovei între 1391 și 1394 și vasal al regelui Poloniei. Dacă tot vorbim despre această dinastie, a cărei soartă a fost strâns legată de cea a principatului și cea a familiei Basarabilor din Valahia, poate o să vă intereseze faptul că Alexandru cel Bun a fost nimeni altul decât bunicul celebrilor Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș!

Întorcându-ne însă la tatăl lui Alexandru: în 1393, Roman alege să îl ajute pe cneazul Podoliei într-o încercare de a captura cetatea Camenița de la cneazul Lituaniei. Planul eșuează, iar Roman se vede nevoit să lase scaunul Moldovei fiului său, Ștefan I. Se pare că, după moartea părintelui său, Alexandru s-a refugiat în Țara Românească (Valahia), trăind la Curtea de Argeș sub aripa marelui voievod Mircea cel Bătrân.

Ilustrație înfățișându-l pe Mircea
cel Bătrân,de Radu Oltean

De abia în 1399 auzim din nou de Alexandru, căci în acel an fratele său vitreg, Iuga Ologul, ia în mâinile sale sceptrul Moldovei. Nici nu își începe bine Iuga domnia că Alexandru al nostru, sprijinit, firește, de Mircea, se ridică să îl conteste! În fruntea unei oștiri valahe, Mircea însuși își croiește drum în Moldova, unde îl răstoarnă de la putere pe Iuga și îl așează pe Alexandru pe tronul princiar în 1400. Cei doi voievozi români aveau să rămână buni prieteni și aliați în vremurile primejdioase ce aveau să vină.

Hotarele întinderii noii stăpâniri a lui Alexandru ne sunt descrise de istoricul Constantin Giurescu:

„El a stăpânit de la Ceremuș, la limanul Nistrului și de la Milcov până la Hotin. La începutul domniei, el are Cetatea Albă; după moartea lui Mircea cel Bătrân, constatăm că stăpânește și celălalt mare port și mare antrepozit comercial, Chilia.”[1]

Demn de menționat este faptul că Cetatea Albă și Chilia se aflau încă în posesia genovezilor, însă aceștia acceptaseră să se pună sub oblăduirea domnului moldovean. Vom vedea însă că, pe lângă  avantajele comerciale, controlul asupra acestor zone portuare va reprezenta un motiv de dispută cu regele maghiar, sultanul otoman și chiar cu unul dintre voievozii valahi.

Despre domnia lui Alexandru cel Bun, care avea să se dovedească o epocă de belșug pentru principatul Moldovei dar și o vreme de pace semnificativ de lungă, marele nostru istoric, Nicolae Iorga, ne spune succint următoarele:

Reprezentare a lui Alexandru cel Bun,
de Dimitrie Papazoglu

„În domnia lui Alexandru-cel-Bun, Moldova s-a îmbogățit, atât prin înmulțirea, în timp de pace îndelungată, a populației, apoi și prin îngăduirea unei munci spornice, în buna rânduială pe care o ținea Domnia, cât și prin necontenita strecurare a negustorilor străini.”[2]

Tot Nicolae Iorga ne oferă mai multe detalii despre aspectele religioase ale domniei lui Alexandru:

„Alexandru apucă mănăstirea Neamțului, întemeiată de unchiul său [Petru Mușat], dar lui i se datorește clădirea mănăstirii de la Bistrița, lângă apa cu aceiasi nume, într-un colt de munte, în apropierea târgului de lemnari și butnari Piatra (sau, cu numele întreg: Piatra-lui-Crăciun). Pe malul Siretului, la un loc ferit de vederea dușmanilor, într-un ochiu de pădure, el (sau fiii lui) făcu biserica Sfântului Nicolae din Poiană, care s-a zis pe urmă Pobrata.”[2]

Cele mai importante evenimente din activitatea religioasă intensă a lui Alexandru ne sunt conferite de adăugirile lui Misail Călugărul la Letopisețul Țării Moldovei:

„Și deaca se vădzu luminat în cinstea domnii, în 2 ani a domnii lui, fiindu mai întreg și mai cu minte decât cei trecuți înaintea domnii lui și multu trăgând și tîvnindu spre folosul sufletului său, adus-au cu mare cheltuiala sa, den țară păgână, sfintele moștii a marelui mucenic Ioan Novi și le-au pus într-a sa svântă cetate, ce est în orașul Sucevii, cu mare cinste și pohvală, de a ferirea domnii sale și paza scaunului său.”[3]

Frescă: Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou

Pe lângă faptul că a adus moaștele martirului creștin Ioan cel Nou - eveniment conturat pe mai multe fresce bisericești - mai aflăm, de pildă, că Alexandru a obținut recunoașterea mitropoliei Moldovei de către patriarhia de la Constantinopol:

„Și cu darul ce avea de înțelepciunea de la milostivul Dumnedzău, căutându și vădzindu cinstea lumii, cum să cade a să purta în podoabele împăraților ș-a crailor ș-a domnilor, socotit-au și la această țară, măcarci că n-au fost mai căutat alții, ce au fost mai înainte domni, întâie dată au trimis la patriersie de la răsărit de au luat blagoslovenie ș-au făcut mitropolit și i-au dat scaun o sfântă mănăstire mare, mitropolie în orașul Sucevii, lângă polata domnească, cu multe sate și ocine [...]”[3]

Ilustrație înfățișând un boier,
de Radu Oltean

Tot în Letopisețul Țării Moldovei ni se spune că la curtea lui Alexandru s-a desfășurat o adevărată reformă politică și administrativă:

„Și dacă au aședzat vlădicii, le-au făcut cinste mare, că le-au pus scaunele, de șed denadreapta domnului, înaintea tuturor svetinicilor, aproape de scaunul domnesc. Tocmit-au și boieri mari în svat, de chevernisala țării ș-a pământului Moldovii.”[2]

S-ar părea că Alexandru este fondatorul dregătoriilor deținute de marii boieri din sfatul domnesc: logofătul, „vornic mare în Țara de Gios” [3], „vornic mare în Țara de Sus” [3], „hatmanul și pârcălabul de Suceava” [3], postelnicul, medelnicerul, clucerul, slugerul etc.

De asemenea, Alexandru Vodă a întărit cetățile moldovenești și a mărit porturile de la Cetatea Albă și Chilia pentru a încuraja negoțul. Despre sistemul de taxe impus de domnul moldovean, Nicolae Iorga ne spune:

„Domnul luă vamă, nu numai la graniță, dar, ca și în Țara-Românească, și în deosebite târguri unde negustorii făceau popas.”[2]

Chiar și cu strașnica prietenie care îl lega de Mircea, Alexandru înțelegea că frăția dintre Țara Moldovei și Țara Românească nu era suficientă pentru a ține departe cotropitorii: de la tătarii din Crimeea la Regatul Ungariei și Imperiul Otoman. Unde mai pui că Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, era foarte interesat să readucă Moldova sub autoritatea coroanei maghiare și să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-european spre gurile Dunării.

 Harta Țărilor Române în vremea lui Mircea cel Bătrân, de Radu Oltean

Astfel se face că Alexandru începe să caute aliați puternici mai la miazănoapte, lucru pe care ni-l mărturisește și Grigore Ureche:

„Alixandru Vodă făcu priiteșug mare cu leșii și legătură tare, ca fie la ce treabă unul pre altul să ajutorească.” [3]

Recunoscând deci suveranitatea Poloniei (numită arhaic «Lehia»), voievodul Moldovei i-a jurat credință regelui Vladislav al II-lea Jagiello în 1402, făgăduindu-i că îi va oferi sfat în vremuri de restriște și îl va însoți la război împotriva oricărui dușman, dacă Vladislav se angaja, la rândul său, să îl ocrotească și să îl sprijine militar pe Alexandru. Domnul moldovean avea să reînnoiască tratatul cu regele polonez în 1404, 1407, 1411 și 1415. Tot sub egida acestei alianțe, voievodul a oferit anumite privilegii negustorilor din Cracovia și Liov și a pus accent pe comerțul întreprins prin intermediul rutei dintre Cetatea Albă și ținuturile din sudul Poloniei. În plus, Alexandru i-a invitat pe negustorii armeni de pe teritoriul Lehiei în târgurile Moldovei, promițând că îi va scuti de taxe vamale și biruri. Legăturile dintre voievodul moldovean și regele polonez erau inclusiv de natură familială, așa cum ne precizează și Nicolae Iorga:

„Alexandru era așa de prețuit la Curtea Poloniei, încât regele-i dădu de soție pe vara sa, Rângala, sora lui Vitold, domnul Lituaniei [...]”[2]

Moldavian standard bearer, de Sergiu Ninicu

În calitate de vasal, voievodul moldovean s-a alăturat regelui polonez în războiul purtat de acesta împotriva cavalerilor teutoni, cruciații stabiliți în nordul Lehiei sub pretextul creștinării păgânilor lituanieni (de aici și expresia românească „liftă păgână”, o deformare de la sintagma „litvă păgână”; «litvanic»/«litvă» fiind sinonime arhaice pentru «lituanian»). Românii din Moldova au luptat cot la cot cu polonezii, lituanienii, cehii din Boemia, Silezia și Moravia și chiar cu mercenari tătari din Hoarda de Aur pe parcursul bătăliei de la Grunwald din 1410, care s-a încheiat cu o victorie răsunătoare. Însă, cu adevărat, moldovenii s-au distins în cadrul bătăliei de la Marienburg din 1422. Atât cronicarul polonez Jan Dlugosz, cât și Grigore Ureche al nostru ne povestesc despre rolul decisiv al arcașilor, respectiv al călăreților lui Alexandru în înfrângerea cavalerilor teutoni:

„În aceea vreme, oştenii voievodului din Moldova, trimişi în ajutorul regelui Vladislav, numărând vreo 400 de oameni, au coborît până aproape de Marienburg, prădînd şi pustiind. Cruciaţii, care formau garnizoana cetăţii Marienburg, i-au atacat năvălind asupra lor cu o oaste puternică. Moldovenii, cântărind numărul şi puterea duşmanilor, faţă de puţinătatea forţelor lor, au căzut în deznădejde şi au lăsat pe seama soartei să hotărască. S-au apucat atunci, după ce nu le mai rămăsese nimic altceva de făcut, să intre într-o pădure vecină şi au descălecat ca să lupte pedeştri, apăraţi de frunziş şi de arbori, după cum este obiceiul de luptă şi firea acelui popor. Cruciaţii, convinşi că moldovenii nu simulaseră fuga, ci străbătuseră pădurea în toată lăţimea ei, s-au îndreptat cu toată repeziciunea spre pădure, socotind că vor prinde cu uşurinţă pe moldoveni, mai ales că mulţi descălecaseră. Însă moldovenii, aruncînd cu săgeţile asupra duşmanilor, ei fiind la adăpost de săgeţile acestora le trimit ca o ploaie deasă. După aceea năvălesc asupra cruciaţilor şi pe cei dintîi îi ucid sau îi iau prizonieri, pe ceilalţi îi pun pe fugă. Astfel, într-un chip minunat, moldovenii cu o ceată de oameni, au înfrânt oastea mare a duşmanilor şi apoi s-au întors în tabăra regelui învingători şi încărcaţi de prăzi."[1]

 Bătălia moldovenilor cu cavalerii crucieri, urmată lângă Marienburg, în Prusia de V. Panaiteanu

„[...] întâi au poftitu craiul pre Alixandru Vodă ca să-i trimiță ajutoriu împotriva crizacilor la prusi, nici s-au amăgit cu priiteșugul, că au trimis ajutoriu călăreți moldoveni, carii au făcut mare izbândă. Că bătându-să cu crizacii, întâi au dat dos a fugi, de i-au înșirat, gonindu-i spre o pădure și aciiiaș pedestrindu-să, au săgetatu-le cai, de le-au căutat a da dosul nemții. Și aciiași ai noștri s-au încălărat și mare moarte au făcut într-înșii. De care lucru, dacă s-au întorsu ai noștri acasă, mare mulțămîtă au avut Alixandru Vodă de la craiul."[3]

Fac aici o mică paranteză: în comentariul său asupra bătăliei, istoricul Neagu Djuvara argumentează că această tactică este moștenită de către români de la cumani, un popor de mari războinici turanici, pornind de la o comparație între bătălia de la Marienburg și episodul cu Asăneștii de la Adrianopol:

„Acești călăreți, e interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărât soarta bătăliei aplicând o tactică militară pe care o regăsim la Asănești, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutați de cavaleria cumană, înving pe cruciații francezi și-l fac prizonier pe împăratul Baldovin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar când ajung în fața dușmanului se opresc brusc, cum fac încă și azi arabii, și se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcați în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăștie. Cavaleria ușoară se oprește brusc din nou și îi înconjoară, câte trei-patru împotriva unuia, și îi distrug pe cavaleri. Această tactică e încă o dovadă că de la cumani au deprins românii noștri în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeași tactică a cavaleriei ușoare pentru a hotărî soarta unei bătălii.”[4]

Ioniță Kaloian, cel mai important reprezentant al familiei Asăneștilor, încheie în prezența episcopului de Târnovo o alianță cu un han cuman, de Radu Oltean

Din păcate, Alexandru, prins cu îndatoririle față de Vladislav Jagiello, nu se afla în poziția să îl ajute pe vechiul său prieten și aliat, Mircea, în fața amenințării otomane. Așa cum ne explică și Neagu Djuvara:

„Regele Poloniei, cu toate că i-a învins pe cavalerii teutoni din Prusia în 1410, n-are niciun gând să se îndrepte acum împotriva turcilor. Turcii sunt departe, iar polonezii nu simt încă primejdia. Alexandru al Moldovei e vasal credincios și, cu toată datoria lui de a-i purta recunoștință lui Mircea, nu poate cuteza să ducă o politică deosebită de cea a suzeranului.”[4]

Uric de danie al lui Alexandru cel Bun

Dacă însă nu a reușit să își plătească „datoria” față de domnul muntean până ca acesta să se stingă, Alexandru a făcut tot posibilul să susțină înscăunarea pe tronul Valahiei a lui Mihail I, fiul lui Mircea și asociat lui la domnie încă din 1408. Dar iată că, în 1420, Mihail cade răpus în luptă cu turcii, iar puțin mai târziu Imperiul Otoman face prima tentativă de ocupare a Țării Moldovei, atacând de pe mare Cetatea Albă și Chilia. Cu chiu, cu vai, Alexandru reușește să respingă loviturile cu succes, iar doi ani mai târziu îl ajută pe Radu al II-lea Prasnaglava, bastard al lui Mircea, să devină voievod al Țării Românești prin înlăturarea lui Dan al II-lea, care era sprijinit de Regatul Ungariei. Spre mâhnirea lui Alexandru însă, Radu abandonează orice tentativă de cruciadă antiotomană și duce o politică pe placul sultanului. 

Constantin Giurescu ne relatează cum, în anul 1426, Alexandru și Vladislav au încercat, fără izbândă însă, să își adune oștirile la Brăila împreună cu Sigismund pentru a opri expansiunea otomană:

Moldavian warrior, "viteaz",of the
15th century, by Sergiu Ninicu

„Polonii trimiseră într-adevăr un corp de oaste. Alexandru veni şi el cu forţele lui şi cele două armate îşi aşezară tabăra la locul convenit. Ungurii însă nu sosiră: Sigismund era ocupat cu reprimarea mişcării husite din Boemia. După două luni de aşteptare, armatele aliate se întoarseră fiecare acasă.”[1]

Când, în sfârșit, Sigismund și-a îndreptat atenția către turci, Alexandru și Vladislav nu au mai manifestat aceeași dorință de a întocmi o coaliție antiotomană. În urma unei expediții eșuate din 1428, ungurii trimit o scrisoare către regele polonez și către marele cneaz lituanian, Vitold, în care îl acuză pe voievodul moldovean că este necredincios și neimplicat în lupta cu sultanul turc. În timpul congresului de la Luck, Sigismund cere detronarea lui Alexandru și împărțirea teritoriului Moldovei în sfere de influență conform tratatului semnat în taină la Lublau, iar propunerea se bucură de sprijinul lui Vitold. Dar, iată că serviciile aduse de voievod suveranului său polonez sunt răsplătite cum se cuvine:

„Vladislav însă de data aceasta luă apărarea lui Alexandru și arătă că în vara anului 1426 atât armata acestuia cât și cea polonă veniseră la locul de întâlnire, la Brăila, și așteptaseră acolo două luni pe unguri. Dacă aceștia n-au venit, vina nu e a lui Alexandru care și-a împlinit prin urmare îndatoririle sale. Sigismund fu nevoit să cedeze.”[1]

Datorită sprijinului acordat lui Radu, Alexandru își atrăsese dușmănia lui Dan, care, odată ce va redobândi tronul Valahiei, va întreprinde două incursiuni pe teritoriul Moldovei în 1429 și 1430 cu scopul principal de a dobândi portul din Chilia. Voievodul moldovean reușește să respingă cele două atacuri succesive și încearcă să creeze o nouă pavăză în Țara Românească împotriva adversarului său, așa cum ne spune și Constantin Giurescu:

Ilustrație înfățișând oșteni moldoveni din secolul XV

„Când după aceea Dan revine pe tron (1427), Alexandru sprijină împotriva lui pe un fiu al lui Mircea cel Bătrân, pe Aldea, care și reușește în 1431 să ajungă domn al Munteniei, luându-și în semn de recunoscătoare atenție față de protectorul său – numele de Alexandru.”[1]

Petru Mușat, unchiul lui Alexandru, îl împrumutase pe regele polonez cu 3000 de ruble de argint, primind drept garanție ținutul Pocuției. Nici până pe vremea domnului nostru moldovean suma nu fusese restituită în întregime. Nemulțumit de acest lucru și înfiorat de ideea unei potențiale împărțiri a teritoriilor Moldovei între coroanele Ungariei și Poloniei prin Tratatul de la Lublau, Alexandru trece de partea lui Swidrigailo, noul mare cneaz al Lituaniei și frate al lui Vladislav Jagiello, care își dorea o Lituanie autonomă avându-l pe el ca rege. Împreună, cei doi aliați au atacat Lehia, invadând ținuturile Pocuția și Podolia. Potrivit lui Constantin Giurescu, în incursiunea sa împotriva polonezilor, Alexandru s-a bucurat de sprijinul tătarilor:

„Alexandru, ajutat de un corp de tătari, înainta până la Liov (Lwów) și la Camenița, luând o pradă bogată.”[1]

Când a devenit însă limpede că Swidrigailo avea să fie biruit, Alexandru cel Bun a făcut pasul înapoi și s-a împăcat, în cele din urmă, cu Vladislav Jagiello, revenind astfel la vechiul său pact cu Polonia. 

Ilustrație înfățișându-i pe Ștefan
cel Mare și Vlad Țepeș, de Cătălin Drăghici

Alexandru s-a stins din viață la 1 ianuarie 1432, după 32 de ani de domnie, întrecându-l astfel pe unchiul său longeviv, Petru Mușat, care ținuse sceptrul Moldovei în mâinile sale vreme de 16 ani. Trupul voievodului a fost înmormântat în Mănăstirea Bistrița, ctitoria sa. Următoarea perioadă a fost presărată cu lupte pentru putere între fiii săi. În cele din urmă, în Moldova și în Valahia aveau însă să se ridice vitejii nepoți ai lui Alexandru cel Bun, a căror faimă a întrecut-o cu mult pe cea a bunicului lor: Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș!

Bibliografie

1. Istoria românilor, de Constantin Giurescu
2. Istoria românilor pentru poporul românesc, de Nicolae Iorga
3. Letopisețul Țării Moldovei 
4. Mircea cel Mare şi luptele sale cu turcii, de Neagu Djuvara

Surse pentru ilustrații și poze:

• Radu Oltean
• Dimitrie Papazoglu
• Sergiu Ninicu (Nikuloki)
• Cătălin Drăghici