 |
Prima pagină din manuscrisul
cronicii Gesta Hungarorum |
Teoriile eronate emise de pseudo-istorici ca Franz Josef Sulzer și de Eduard Robert Rösler, la comanda Austro-Ungariei, nu numai că au permis autorităților imperiale să își înăsprească atitudinea față de românii majoritari din Transilvania, dar au permis rostogolirea ipotezei, false de altfel, că întreaga pustă panonică era complet goală la momentul sosirii ungurilor.
Chiar și după căderea Austro-Ungariei, istoriografia și clasa politică maghiară s-au căznit în perioada comunistă (și se mai căznesc încă unii și acum) să nege cu desăvârșire prezența românilor sau a oricărui alt popor în acea regiune. Toate aceste eforturi revizioniste, desfășurate inițial cu sprijinul austriecilor și ulterior al rușilor, au inclus, după cum bine știți, retrogradarea textelor din Gesta Hungarorum (tr. «Faptele ungurilor») și Gesta Hunnorum et Hungarorum (tr. «Faptele hunilor și ungurilor») la nivelul de bazaconii fanteziste și nu cronici de încredere. Asta în condițiile în care nimeni nu a contestat autenticitatea operelor până în secolele XVII–XVIII! Practic avem de-a face cu niște unguri, încurajați de austrieci sau de ruși, care neagă scrierile unor autori unguri deoarece cronicile respective vorbesc despre niște realități incomode!
Vă propun deci să vedem ce se spune mai exact în Gesta Hungarorum despre românii din Transilvania, dar și despre spațiul cuprins între Transilvania și Panonia. Această cronică este lucrarea unui autor care se intitula „P dictus magister”, mai bine cunoscut sub porecla «Anonymus», care se afla în slujba unui rege Bella al Ungariei. Părerile asupra identității sale sunt împărțite: mulți consideră că ar fi vorba despre notarul regelui Bella al III-lea, alții îl asociază cu un anume Petrus, cancelar al regelui Bella al II-lea, unii îl plasează ba în perioada regelui Bella al IV-lea sau chiar Bella I. Oricare ar fi adevărul cu privire la identitatea autorului, lucrarea sa constituie o compilație ambițioasă a evenimentelor însemnate din istoria timpurie a maghiarilor: de la plecarea lor din Asia la cucerirea Transilvaniei și a Panoniei, de la raidurile întreprinse în Moravia, Saxonia și chiar în Francia până la înfrângerea lor de către regele german (și viitorul împărat) Otto I.
Să o luăm întâi cu începutul. Puțin înainte de anul 900, cele șapte triburi (numite hetumoger) ale ungurilor, popor de origine turanică (mai precis uralică), părăsesc teritoriile lor din apropierea Munților Urali – hotar natural între Europa și Asia Centrală – și încep să se îndrepte către Apus. Această migrație nu era motivată numai de dorința maghiarilor de a își întinde stăpânirea, ci și de atacurile năprasnice ale pecenegilor, alt neam de factură turanică (de data aceasta turcică).
 |
| Primii unguri, de Radu Oltean |
În frunte cu o căpetenie pe nume Álmos (latinizat Almus), ungurii pătrund astfel în Rusia, populată la acea vreme de slavii de est, precum rutenii, și de cumani, neam turanic (turcic). În fața acestei primejdii, cnejii ruteni le trimit solie hanilor cumani, cerându-le ajutorul. Împreună, cele două oștiri au pornit împotriva hoardei maghiare, însă au suferit o înfrângere dezastruoasă. Mai-marii rutenilor și ai cumanilor s-au refugiat în cetatea Kievului, pe care ungurii aveau să o asedieze. Anonymus ne detaliază ce a urmat:
„Iar ducele Almus și ostașii săi, după câștigarea victoriei, și-au subjugat țara Ruthenilor și luându-le averile, în a doua săptămână începură să atace cetatea Kiev. Și când au apucat să pună scări pe ziduri, văzând ducii Ruthenilor și ai Cumanilor îndrăzneala Ungurilor, s-au speriat grozav. Și după ce au înțeles că n-ar fi în stare să li se împotrivească, ducele din Kiev și ceilalți duci ai Ruthenilor precum și ai Cumanilor care se găseau acolo, au trimis soli și au rugat pe ducele Almus și pe fruntașii acestuia să încheie pace cu ei. Iar când veniră solii la ducele Almus și l-au rugat ca stăpânii lor să nu fie goniți din așezămintele lor, ducele Almus, după ce a ținut sfat cu ai săi, a trimis înapoi pe solii Ruthenilor, spunându-le ca ducii și căpeteniile lor să-i dea ca ostatici fii, să plătească un tribut anual de zece mii de mărci și pe deasupra alimente, îmbrăcăminte și alte lucruri necesare.”[1]
Cu toate că s-au supus războinicilor maghiari, cnejii ruteni doreau fără doar și poate să îi îndepărteze pe aceștia de pe pământurile lor cât mai repede cu putință. Astfel că i-au aruncat lui Álmos o momeală mult mai apetisantă: Panonia, fosta provincie romană peste care se înstăpânise cu câteva veacuri în urmă temuta căpetenie a hunilor, Attila! Iată ce ne spune Anonymus:
 |
| Luptător valah, de Radu Oltean |
„Dar l-au rugat pe ducele Almus ca părăsind Galiția să descalece dincolo de pădurea Hovos, spre apus, în Pannonia, care fusese mai înainte țara regelui Athila. Și le lăudau pământul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci spuneau că acolo curg cele mai renumite izvoare de ape, Dunărea și Tisa și alte prea vestite ape, pline cu pește bun. Că această țară o locuesc Sclavii, Bulgarii și Blachii adecă păstorii Romanilor. Fiindcă, după moartea regelui Athila, pământului Pannoniei Romanii îi ziceau că este pășune, fiindcă turmele lor pășteau în țara Pannoniei.”[1]Avem iată aici cel mai clar portret etnografic al spațiului cuprins între Panonia și Transilvania înaintea cuceririi acestor teritorii de către unguri! Departe de a fi regiuni pustii, erau ținuturi unde viețuiau laolaltă slavi (arhaic sclavi - de aici vine și cuvântul cu sensul de «robi»), bulgari (mai precis *protobulgari, adică strămoșii de origine turanic-turcică ai bulgarilor de astăzi), și vlahi, adică români. Sintagma «păstorii romanilor» sau «ciobani romani» a fost folosită pentru a-i identifica pe români și în alte lucrări din perioada Evului Mediu, cum ar fi Descriptio Europae Orientalis, un tratat de geografie din Franța anului 1308, scris în limba latină. Mai des însă, străinii ne-au numit pe noi și pe frații noștri (aromânii, meglenoromânii și istroromânii) vlahi/valahi. Denumire care, de altfel, este strâns legată de originea latină a poporului român. Istoricul Neagu Djuvara ne oferă o explicație cuprinzătoare asupra provenienței termenului vlah și al variantelor sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.):
„Odinioară, pe vremea Imperiului Roman, trăiau, la nord de Italia, prin Austria și Elveția de azi și în sud-estul Franței, niște triburi celtice (rude cu galii și bretonii), care se numeau volcae. Cu vremea, ei s-au lăsat romanizați și au vorbit latinește. Cum, pentru triburile germanice, ei erau cei mai apropiați vecini de limbă latină, germanii antici au început să-i desemneze pe toți vorbitorii de limbă latină prin numele de volcae, pe care, după specificul limbii lor, l-au schimbat în Walh (pronunțați «valh»!). Când au început să migreze triburile slave de prin Rusia, Ucraina și Polonia de azi către vest și sud-vest, cu popoarele germanice s-au întâlnit și s-au ciocnit mai întâi, ba le-au fost și supuse câteva veacuri, iar de la ele au aflat slavii cum se numeau neamurile care se găseau și mai departe, cele care vorbeau latinește. Și le-au zis și ei, ca nemții, walh, prefăcut pe limba lor în vlah! Iată că am rezolvat împreună o problemă «lingvistică», adică de studiu al limbilor. Și aflați că această denumire de walh/vlah nu ne-a rămas numai nouă, românilor, ci unei serii întregi de popoare de-a lungul imensei frontiere a fostei împărății romane. Ia luați atlasul vostru și uitați-vă la harta Europei! Vedeți insula unde e situată Anglia? Provinciei care arată ca o umflătură spre vest i se spune Țara Galilor – pe englezește Wales –, iar denumirea tot de la Walh vine, căci și acolo a fost o colonie romană. Dar mai la sud, pe continent, cum li se zice vorbitorilor de limbă franceză din Belgia? Li se zice walloni – același cuvânt! Tot așa, un district francofon din Elveția se numește Valais, iar polonezii le zic italienilor valahi, ca și românilor.”[2]
 |
| Harta Imperiului Roman, cu teritoriile unde s-au păstrat urmele numelui «valah», de Radu Oltean |
Ulterior ni se menționează că în regiune se găseau și cazari/khazari (arhaic cozari) și secui, două triburi de origine turanică (turcică), cei din urmă fiind identificați de Anonymus ca rămășițe ale unor „popoare ale regelui Athila”[1]. Această precizare este deosebit de importantă. Secuii nu erau maghiari, ei nefiind amintiți printre hetumoger, adică cele șapte triburi. Dimpotrivă, ei erau socotiți printre popoarele supuse de unguri, aflându-se în bazinul panonic de dinaintea sosirii hoardei lui Álmos. Și acest aspect a fost reiterat de Simon de Keza, înalt cleric la curtea regelui Ladislau al IV-lea Cumanul și autorul cronicii Gesta Hunnorum et Hungarorum. Ba mai mult, potrivit istoricului și filologului român Gheorghe-Popa Lisseanu, Simon de Keza ne-a mărturisit că secuii trăiseră împreună cu românii:
„Mai important decât constatarea existenței Vlahilor în Pannonia este pasajul în care Simon de Keza ne vorbește despre Secui, Zakuli, cari locuiau nu numai în munții Bihorului — însuși Simon de Keza este un Bihorean, — ci și în munții Ardealului, împreună cu Românii, ducând aceeași soarte cu ei, și dela cari au împrumutat alfabetul, — Zaculi cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt; unde Blackis commixti, litteris ipsorum uti perhibentur.”[1]
Acum vreau să vă vorbesc și despre stăpânitorii de atunci ai Panoniei și ai Transilvaniei numiți de către Anonymus, originea lor și componența etnică a așezărilor aflate sub oblăduirea lor. Încep cu unul despre care cel mai probabil nu ați auzit: Salan (în textul original Salanus; o latinizare a unui nume turc sau slav), conducător bulgar al unei formațiuni statale bulgaro-slave din Panonia. Iată ce ne spune cronica despre el:
„Țara însă care este situată între Dunăre și Tisa a ocupat-o pe seama sa Kean, marele duce al Bulgariei, strămoșul ducelui Salan, până la fruntariile Ruthenilor și Polonilor și a pus să locuiască aci Sclavii și Bulgarii.”[1]
 |
| Bulgars & Subjects, 9th-10th centuries, de Gerry & Sam Embleton |
Spre nefericirea sa, teritoriile stăpânite de Salan vor fi printre primele la care Álmos va râvni, prilejuind un conflict îndelungat între conducătorul bulgar și mai-marele ungurilor. Salan era însă vasal al țarului bulgar și al basileului de la Constantinopol, bucurându-se astfel de protecția lor. Astfel se face că, atunci când se va da marea bătălie împotriva cotropitorilor maghiari, Salan își va chema în ajutor atât rubedeniile de la sud de Dunăre, cât și pe aliații săi bizantini. Din păcate pentru conducătorul bulgar, confruntarea se va încheia cu o victorie covârșitoare pentru Árpád - fiul ș
i mostenitorul lui Álmos -, iar Salan se vede nevoit să își lase pământurile în mâinile învingătorilor unguri și să se refugieze în „Alba Bulgariei”[1] (Belgrad).
Acum ajung la cei trei conducători din Transilvania, mult mai bine cunoscuți în spațiul românesc: Gelou (modernizat Gelu), Glad și Menumorout. Și aici ne lovim de o mică problemă! Vedeți voi, unii români au considerat de cuviință, din păcate, să aplice propria variantă de revizionism, la care excelaseră până atunci (și încă mai excelează) iredentiștii maghiari, austrieci sau ruși... Și astfel s-au propagat până în ziua de astăzi ipotezele potrivit cărora Menumorut era un lider al neamului nostru și că atât el, cât și Glad erau de obârșie română. Gesta Hungarorum, însă, contrazice aceste idei! Singurul dintre cei trei conducători amintiți mai sus care a fost explicit identificat ca român de către Anonymus a fost Gelou!
O să încep să vă vorbesc deci despre Gelou al nostru. Mai întâi o să mă leg de numele său. Neagu Djuvara propune că este autentic românesc, venit din câte se pare nu pe filieră latină, ci pe cea daco-tracică:
 |
Portret al lui Gelou,
de Valentin Tănase |
„Distinsul romanist Cicerone Poghirc mi-a semnalat însă un dicționar cuprinzând toponime antice din Tracia; acolo se găsește o localitate, scrisă grecește, Γελούπαρα (Gheloupara) „târgul lui Ghelou“. Ortografie identică cu cea din Anonymus! Cu toate că în lucrările sale Poghirc a insistat asupra faptului că toponimele asemănătoare în Dacia și în spațiul tracic sunt rare, e mare tentația de a apropia antroponimul Gelou din Anonymus cu toponimul din Tracia — fiind înțeles că G, atât în greacă, cât și în latina lui Anonymus, se pronunța dur, nu palatalizat în dj deci pronunțat Ghelou, nu Gelu, cum ne-am învățat să pronunțăm din școala primară și cum au fost botezați mii de români! — și mai probabil în românește Ghelău. Nume care s-ar fi păstrat în oronimul și toponimul Gilău, atestate sub variate forme în tot Evul Mediu, chiar pe locurile unde cronica situează ducatul lui Gelou.”[3]
Anonymus ne vorbește despre Gelou și formațiunea sa statală, compusă preponderent din români, dar și din câțiva slavi, prin prisma ambițiilor expansioniste nutrite de Tuhutum, una dintre căpeteniile maghiare aflate în slujba lui Árpád:
„Și, rămânând aci mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horea, cum era el un om șiret, după ce a prins să afle dela locuitori despre bunătatea țării de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare Blac Gelou, a început să ofteze, dacă n’ar putea cumva să dobândească printr’o favoare din partea ducelui Arpad, țara de dincolo de păduri, pentru sine și pentru urmașii săi. [...][1]
 |
| Moartea lui Gelu, de Valentin Tănase |
[...] că pământul acela e udat de cele mai bune râuri, al căror nume și folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor se culege aur, că aurul din acea țară este cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare și materii sărate și că locuitorii din acea țară sunt cei mai nevoiași oameni din toată lumea. Fiindcă sunt Blachi și Sclavi cari nu au alte arme decât arcuri și săgeți și ducele lor Gelou e puțin statornic și n’are ostași buni împrejurul său și n’ar îndrăzni să se împotrivească curajului Ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea Cumanilor și a Pecenegilor.”[1]
Interesant detaliul final, aluzia lui Anonymus la niște conflicte îndelungate între supușii lui Gelou și cumanii și pecenegii. Ni se dă astfel de înțeles că „ducele blachilor”[1] era deja slăbit de aceste prădăciuni atunci când maghiarii au ales să îi subjuge țara. Cronica ne descrie apoi cum Tuhutum, cu încuviințarea stăpânului său, Árpád, a pornit cu hoarda sa împotriva lui Gelou, și cum Gelou însuși, primind de veste, a încălecat pe șa și și-a strâns și el oastea, năzuind să îl poată opri pe Tuhutum în Munții Meseșului. Maghiarii au fost mai iuți de picior, ajungând la râul Almaș, unde cele două forțe s-au ciocnit. Oastea română a fost zdrobită, iar Gelou însuși a căzut răpus, Tuhutum putând de acum să își însușească pământurile sale. În jurul acestei istorisiri din Gesta Hungarorum și-a țesut poetul George Coșbuc poezia, Moartea lui Gelu, despre sfârșitul tragic al seniorului român.
Despre Glad ni se spune că vine din Vidin, fiind un conducător de origine protobulgară sau slavă al unei formațiuni statale alcătuite din bulgari, slavi și români, și aflându-se într-o alianță strânsă cu cumanii. Cu privire la etimologia numelui Glad, Neagu Djuvara propune că ar fi ori o deformare a slavului Vlad, ori un nume protobulgar. Potrivit Gestei Hungarorum, Glad era strămoșul lui Ahtum (original Ohtum/Ohtun), senior al unui teritoriu din Banatul de astăzi și adversar al regelui Ștefan I al Ungariei (căruia maghiarii îi spun „Cel Sfânt”), care este amintit de asemenea într-o altă lucrare, mai precis hagiografia episcopului Gerard Sagredo intitulată Legenda maior S. Gerardi. Și în textul acesteia ni se spune, de exemplu, că Ahtum fusese creștinat în ritul ortodox în Vidin, același loc de unde Anonymus susține că s-ar fi tras Glad! Ba mai mult, autorul Gestei Hungarorum face în mod repetat aluzie la conflictul dintre Ahtum și Ștefan I, descendenții lui Glad, respectiv Árpád. Vă prezint acum ce ne spune cronica lui Anonymus despre Glad:
 |
Coroana Sfântului Ștefan,
de Radu Oltean |
„Teritoriul însă care se întinde dela fluviul Mureș până la fortăreața Ursia l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad, care a ieșit cu ajutorul Cumanilor din fortăreața Vidin, și din ai cărui urmași s-a născut Ohtum, pe care mai târziu, după un lung timp, în vremea regelui Ștefan cel Sfânt, l-a omorât, în fortăreața sa de lângă Mureș, Sunad, fiul lui Dobuca, nepotul regelui, fiindcă i-a fost în toate adversar numitului rege [...]”[1]
Înainte să finalizeze cucerirea Panoniei, Árpád a decis să se războiască cu Glad și să îi subjuge țara. Căpeteniile maghiare au înaintat fără să întâmpine mare rezistență, însă, potrivit lui Anonymus, lucrurile s-au schimbat când s-au apropiat de râul Timiș:
„Și când au voit să treacă peste fluviul Timiș, le-a ieșit înainte Glad, din neamul căruia se trage Ohtun, ducele acelei patrii, împreună cu o mare armată de călăreți și de pedeștri, cu ajutorul Cumanilor și Bulgarilor și Blachilor.”[1]
Cu toate că i-a întâmpinat pe adversarii săi gata de confruntare, Glad avea să fie învins. După ce a suferit pierderi foarte mari – între care „doi duci ai cumanilor și trei cneji ai bulgarilor” – seniorul a ales să se retragă și să se adăpostească în fortăreața Kevea, fiind îndeaproape urmărit de căpeteniile maghiare. Oștirea ungurească a început să asedieze cetatea și, în cele din urmă, Glad s-a văzut nevoit să trimită o solie către atacatori, cerându-le să cadă la pace și învoindu-se să le cedeze fortăreața.
 |
Ilustrație înfățișând
un războinic cazar |
Și acum am ajuns la Menumorout, senior care se trăgea pesemne din poporul cazarilor, domnind peste un ținut întins de la marginea Transilvaniei, locuit de neamurile sale și de secui. Conform textului din Gesta Hungarorum:„Țara însă care este între Tisa și pădurea Igfon ce este situată în spre Ardeal, dela fluviul Mureș până la fluviul Someș a ocupat-o pentru sine ducele Morout, al cărui nepot a fost numit de Unguri Menumorout, pentru că avea mai multe soții și teritoriul acesta îl locuiau niște neamuri ce se numesc Cozar.”[1]
Tot din cronica lui Anonymus aflăm că Menumorout era vasal al basileului bizantin, autorul atribuindu-i seniorului cazar următorul citat:
„Și chiar dacă [Attila] a răpit prin violență această țară de la strămoșul meu, acum însă, grație stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele.”[1]
Vă mai ofer acum două argumente în favoarea obârșiei cazare a lui Menumorout:
- După Anonymus, cetatea de scaun a lui Menumorout ar fi fost Bihorul. Ei bine, *Bihar (scris Viharos în cronicile armenești) a fost numele unui hagan cazar care și-a măritat fiica cu fiul basileului bizantin, devenind astfel bunicul împăratului Leon al IV-lea Cazarul! Deci este foarte probabil ca numele purtat de marele han al cazarilor să stea la baza toponimului din Transilvania.
- Descoperirile arheologice, în special necropolele, atestă prezența unor turanici, între care cazarii și bulgarii, în Transilvania. Deci Anonymus nu se înșela când a demarcat un teritoriu ocupat de cazari!
 |
| Mid-8th to early 10th centuries, de Christa Hook |
În ciuda încredințării că domnia sa va fi ocrotită de suveranul său bizantin, seniorul bihorean nu pare să se fi bucurat de sprijinul acestuia când s-a trezit cu căpeteniile maghiare pe cap! Din păcate pentru Menumorout, o parte semnificativă a secuilor ce trăiau pe pământurile sale s-au alăturat (sau au fost făcuți să se alăture?) oștirii ungurești care avea să ia cu asalt Bihorul. Dacă este să ne luăm după Anonymus, seniorul cazar însuși a părăsit cetatea înainte de asediu împreună cu fiica sa, căutându-și adăpost în codrul Igfon. În cele din urmă, în clipa când invadatorii se pregăteau să pună scări pentru a urca pe ziduri, oștenii lui Menumorout, împuținați și epuizați, s-au predat și le-au deschis porțile. Primind vestea căderii fortăreței, seniorul cazar a trimis solie căpeteniilor, recunoscându-se învins și căutând să facă pace. Menumorout s-a învoit să își dea fiica de soție lui Zoltán (sau Zulta), fiul lui Árpád, fiind aparent lăsat în schimb să continue să guverneze peste Bihor. Nu s-a bucurat însă foarte mult timp de întoarcerea la domnie:
„Menumorout, după această întâmplare, în al doilea an, a murit fără vr’un fiu și a lăsat în întregime regatul în pace ginerele său Zulta.”[1]
Firește, este foarte posibil ca seniorul bihorean să se fi stins liniștit în patul său sau să fi fost răpus de vreo boală. Și totuși, având în vedere întreaga căsătorie aranjată, este la fel de posibil ca Árpád să îi fi „grăbit” lui Menumorout moartea, astfel încât Zoltán să moștenească mai iute pământurile socrului său. Probabil nu vom afla niciodată.
Închei acest articol cu stăpânitorii slavi din Panonia de Jos, care erau vasali ai regilor franci sau ai țarilor bulgari. Din păcate, Anonymus îi amintește doar în treacăt și nici măcar nu ne menționează vreun nume. Gesta Hungarorum ne spune doar că domeniile acestora au fost trecute de maghiari prin foc și sabie ca parte a campaniei de cucerire completă a Panoniei:
 |
Sat slav, de Radu Oltean
|
„Apoi, pornind de aci, [Ungurii] au ajuns la Raba și Rabucea, au jefuit populațiunile și regatele Sclavilor și Pannonilor și le-au ocupat provinciile lor. ”[1]
Comments
Post a Comment