Primii Voievozi ai Moldovei: De la Dragoș Vodă la Petru Mușat

Litografie înfățișându-l pe Dragoș Vodă,
de Constantin Lecca

Data trecută am vorbit despre Alexandru cel Bun, domn al Moldovei între 1400 și 1432 după Hristos, bun prieten și aliat al lui Mircea cel Bătrân și al fiilor acestuia, vasal valoros al regelui polon Vladislav Jagiello și opozant al politicilor expansioniste otomane și maghiare. Și totuși, cum s-a ajuns la Moldova din vremea lui Alexandru? Ce evenimente s-au depănat de-a lungul veacurilor anterioare? Și ce voievozi s-au aflat la cârma țării?

În ce privește nașterea principatului, Moldova se deosebește de sora sa Valahia. În Țara Românească a fost vorba despre un proces cu desfășurare internă ce a constat în unificarea mai multor unități politice, conduse de «juzi» (termen latinesc), «cneji» și «boieri» (ultimele două cuvinte de proveniență slavă) sub un singur cârmuitor local cu titlul de «Mare-Voievod», în cazul acesta Basarab I Întemeietorul.

Altfel s-au însă petrecut lucrurile în Moldova. Cronicile noastre fac adesea referire la legenda lui Dragoș Vodă, un nobil român coborât din Maramureș însoțit de alaiul său de vânătoare. Așa cum ne relatează câteva secole mai târziu domnitorul Dimitrie Cantemir:

„Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu-l, ajunse la poalele munţilor. Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului." [1]

Ilustrație înfățișând vânătoarea lui Dragoș-Vodă,
de Valentin Tănase

Găsim o altă versiune mai amplă a legendei în Cronica zisă Anonimă, pe care ne-a împărtășit-o și istoricul și filologul Ioan Bogdan:

„Și era între ei un bărbat cu minte și viteaz cu numele Dragoș și s-au pornit o dată cu tovarășii săi la vânat de fiare sălbatice și au dat pe sub munții cei înalți de urma unui zimbru și s-au dus pe urma zimbrului peste munții cei înalți și au trecut munții și au ajuns pe urma zimbrului la niște șesoase și prea frumoase locuri și au ajuns pe zimbru la țărmul unei ape, sub o răchită, și l-au ucis și s-au ospătat din vânatul lor. Și le-au venit de la Dumnezeu gându în inima lor, să-și caute loc de trai și să se așeze acolo, și s-au unit cu toții și au hotărât să rămâie acolo, și s-au întors îndărăt și au povestit tuturor celorlalți de frumusețea țării și de apele și de izvoarele ei, ca să se așeze și ei acolo; și le-au plăcut tovarășilor lor gândul acesta și au hotărât să meargă și ei unde fuseseră tovarășii lor, și au căutat să-și aleagă loc căci de jur-împrejur era pustiu, iar pe la margine tătarii rătăcitori cu turmele și s-au rugat apoi de Vladislav, craiul unguresc, să le dea drumul, iar craiul Vladislav cu mare milostire i-au lăsat să plece. Și plecat-au din Maramureș cu toți tovarășii lor și cu femeile și cu copiii lor peste munții cei înalți, și tăind pădurile și înlăturând pietrele, trecut-au munții cu ajutorul lui Dumnezeu și le-au plăcut locul și s-au așezat acolo și și-au ales dintre dânșii pe un om înțelept cu numele Dragoș și l-au numit sieși domn și voievod.” [2]

Povestea confruntării dintre Dragoș și înfiorătorul bour/zimbru și sfârșitul tragic al bietei Molda are de fapt caracterul unui mit etiologic; ea conține un sâmbure de adevăr: sosirea voievodului din Maramureș care a pus bazele viitorului principat al Moldovei. Mai observați și că în versiunea prezentată mai sus apare menționat regele Ungariei și ni se dă de înțeles că Dragoș îi era supus, detaliu asupra căruia voi reveni. Deși istoricul Alexandru D. Xenopol a propus identificarea lui „Vladislav” (în alte variante „Laslău”) cu Ladislau al IV-lea Cumanul, s-ar părea că mențiunea din legenda populară este rezultatul unei confuzii între acesta și Ludovic I de Anjou, contemporanul maghiar al lui Dragoș.

Mongol Archer, de Mitch
Mohrhauser

Să o luăm deci cu începutul: în 1223, mongolii încep să înainteze către Europa. Primii care s-au împotrivit cotropitorilor au fost locuitorii Rusiei kievene, care au fost înfrânți, apoi s-au prăbușit cumanii și alanii. Astfel se face că în 1241 estul și centrul continentului european cad pradă iureșului mongol. Iată ce ne relatează istoricul Neagu Djuvara:

„Toate puterile creștine care încearcă să țină calea mongolilor sunt nimicite una după alta: rușii, polonezii, germanii și cehii. Prin Muntenia trece coloana cea mai sudică și – după cronici orientale – învinge un șef valah. În cele din urmă, până și regele Ungariei e atât de crunt învins, că nu-și găsește scăparea decât pe o insulă din Marea Adriatică.” [3]

În acea clipă, soarta Europei părea pecetluită. Și totuși, ceva a zădărnicit invazia mongolă: din capitala Imperiului Mongol, Karakorum, au sosit soli în tabăra cotropitorilor, răspândind vestea morții marelui han, Ogodai. Acest eveniment neașteptat i-a determinat pe fiii acestuia și restul căpeteniilor să se întoarcă în răsărit pentru a-și alege un nou conducător. Însă retragerea uriașei oștiri mongole nu a fost completă: la gurile Volgăi a rămas o formațiune cunoscută sub numele de Hoarda de Aur, compusă din războinicii lui Batu-Han, nepot al celebrului Genghis-Han. Așa cum ne precizează Neagu Djuvara:

„De acolo, [Hoarda de Aur] își întinde stăpânirea până în Crimeea, ajungând la gurile Nistrului, își impune pentru două veacuri suzeranitatea peste marii cneji ai Rusiei și, un timp, peste formațiunile din Bulgaria, Serbia și părțile noastre. Prin incursiunile lor sălbatice, ei vor fi, vreme de veacuri, o veșnică primejdie pentru țara noastră. După numele unuia dintre triburile venite cu armata mongolă, acestora li se va zice de-acum tătari, nume care a rămas de groază pentru strămoșii noștri și pe care urmașii lor îl păstrează până azi în Crimeea, Ucraina și Rusia.” [3]

Năvălirea tătarilor într-un sat săsesc din Transilvania, în 1241, de Radu Oltean

Râvnind să își extindă în continuare stăpânirea, tătarii Hoardei de Aur făceau deseori incursiuni în teritoriile vecine, tâlhărind, arzând sate, batjocorind femeile și răpind oameni spre a-i vinde în robie. Pentru a pune capăt acestor năvăliri, regii maghiari au întreprins câteva expediții. Cea care ne interesează pe noi este campania lui Ludovic I de Anjou, pe care ne-o descrie Neagu Djuvara:

„Începând din 1345, regele Ungariei Ludovic cel Mare, succesorul lui Carol-Robert, pornește într-o expediție împotriva tătarilor aflați dincolo de Carpații Orientali. Alături de el luptă și vasali de-ai lui, voievozi și cneji români din Maramureș. Pe unul mai vajnic, căpetenia unui neam de voievozi români, îl va lăsa dincolo de Carpați după întoarcerea lui în Ungaria, pentru a constitui acolo unde se găseau locuitori de aceeași limbă cu el un fel de țară de graniță împotriva tătarilor.” [3]

Deci Moldova a apărut, de fapt, deoarece Ungaria avea nevoie de un stat tampon, o pavăză împotriva unor noi atacuri din partea Hoardei de Aur.

Dragoș-Vodă si a lui ceată..., de Radu Oltean

Să nu ne închipuim însă că era vorba despre un principat autonom! Sigur, Dragoș poartă titlul de «voievod», însă acesta este folosit mai degrabă cu sensul original al cuvântului împrumutat din limbile slave, adică cel de «căpetenie, comandant de oști». El nu avea deci un statut de «autocrator», nu era deținătorul puterii absolute pe teritoriul care îi fusese oferit, ci acționa conform edictelor suveranului său maghiar. O comparație poate vă va putea ajuta să înțelegeți mai bine situația: Dragoș avea de facto autoritate administrativă și militară asemănătoare guvernatorilor romani din Antichitate. Și istoricul Constantin Giurescu explică acest statut incipient al Țării Moldovei, de «marcă» a Regatului Ungariei:

Portret al lui Dragoș-Vodă,
de Valentin Tănase

„Moldova era întemeiată, dar nu ca stat independent, ci depinzând, în această primă fază, de regele Ungariei." [4]

Dragoș este cel care ridică așezarea de la Siret și apoi pe cea de la Baia, unde își va dura și cetatea de scaun. S-ar părea că tot el a invitat târgoveți sași care au introdus viticultura. După ce a stăpânit peste Moldova vreme de doi ani, Dragoș se stinge din viață în 1354. Potrivit lui Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, trupul voievodului maramureșean a fost îngropat la Volovăț. Moștenitorul lui Dragoș a fost fiul său Sas, care a guvernat la rândul său Moldova timp de patru ani, înainte să fie urmat de propriul său fiu, Balc. Stăpânirea dinastiei lui Dragoș în Moldova se dovedește însă a fi de scurtă durată, ea încheindu-se odată cu Balc! De acum începe o nouă stirpe, cea a lui Bogdan I, despre care Neagu Djuvara ne-a oferit din nou o descriere cât se poate de cuprinzătoare:

„Un alt voievod român din Maramureș, răzvrătit împotriva regelui Ungariei, trece munții (probabil în 1363), îi alungă pe urmașii lui Dragoș și înființează în Moldova o nouă dinastie, cea a Bogdăneștilor, zisă mai apoi a Mușatinilor, numită astfel după numele unei nurori a lui Bogdan, Margareta-Mușata, mama a doi nepoți și succesori de-ai lui Bogdan: Petre și Roman. Bogdăneștii vor lăți cu vremea granițele Moldovei până la Nistru și Marea Neagră, căutând suzeranitatea regilor Poloniei, atât pentru a favoriza comerțul de la Marea Neagră spre centrul Europei, care trecea prin marele târg polonez Liov, cât și pentru a se feri de o eventuală răzbunare a regilor Ungariei.” [3]

Și răzbunarea coroanei maghiare a sosit iute: mânios că vasalul său credincios, Balc, a fost alungat de către Bogdan – numit în documentele maghiare ale vremii „infidel notoriu” – Ludovic organizează o serie de expediții împotriva noului voievod moldovean. Forțelor ungurești li se adaugă, spre mâhnirea noastră, și românii din Maramureș. Bogdan respinge fiecare atac al lui Ludovic cu succes. Regele maghiar se vede nevoit să se lase păgubaș: îi dă lui Balc Maramureșul și renunță la a mai întreprinde vreo campanie pentru a-l supune sau ucide pe românul răsculat.

Portret al lui Bogdan I, de Pierre Bellet

Sub Bogdan a început să se închege Țara Moldovei ca stat autonom, similar Țării Românești. De-abia acum putem utiliza termenul «voievod» cu sensul actual de «domnitor» (moștenire latină, derivată din «dominus»)! Acest nou statut ni-l confirmă și marele nostru istoric, Nicolae Iorga:

„Bogdan rămase astfel voievod aici și se simți îndată domn tot așa de deplin și neatârnat ca și domnul Țerii Românești (c. 1360).” [5]

De aceea Bogdan este supranumit Întemeietorul și este amintit ca cel dintâi domn al Moldovei în Pomelnicul Mănăstirii Bistrița. Dacă vă întrebați până unde se întindea Moldova lui Bogdan, Constantin Giurescu reiterează părerea mai multor istorici:

„Într-un adaos la Cronica lui Grigore Ureche și a lui Simion Dascălul s-a afirmat pentru întâia oară că la început domnia a fost numai cât o «căpitănie» și că pe urmă ea s-a întins treptat-treptat de a ajuns până la Dunăre și la țărmul mării." [4]

După șase ani de domnie, Bogdan se stinge din viață. Trupul său a fost înmormântat la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți. Odată cu încheierea domniei Întemeietorului, apare însă o problemă de succesiune. Moștenitorul firesc ar fi fost flăcăul cel mare, Ștefan, însă acesta murise înaintea părintelui său. În urma acestuia rămân Petru și un alt fiu numit tot Ștefan, care se vor bate pentru tron. Pe baza cronicii poloneze a lui Jan Długosz, istoricul Constantin Rezachevici ne oferă detalii despre confruntarea dintre cei doi frați:

Moldavian warriors attack, de
Sergiu Ninicu

„Petru, cel mai tânăr, susținut de majoritatea românilor și de «provincialii unguri», adică maramureșenii din Moldova, care a ocupat singur «domnia Moldovei» (Moldaviae Principatum), și Ștefan, fratele său mai mare, nevoit astfel, cu o seamă de boieri să fugă la regele Cazimir, cerându-i ajutor militar pentru așezarea în scaun, în schimbul legământului de fidelitate și supunere a sa și a urmașilor săi." [6]

Cu tot sprijinul militar polonez oferit de Cazimir I cel Mare, Ștefan este înfrânt în bătălia de la Codrii Plonini: forțele lui Petru au prăvălit copaci peste oștirea lui Ștefan, iar mai mulți români au schimbat tabăra în toiul bătăliei în favoarea lui Petru. Învingătorul devine astfel voievodul Petru I, însă soarta sa, ca și cea a fratelui său biruit, Ștefan, nu ne este cunoscută. Tot ce știm în clipa de față este că Petru I a domnit o jumătate de an, între sfârșitul anului 1367 și iulie 1368, fiind urmat de Lațcu, unchiul său și mezinul lui Bogdan I Întemeietorul.

Curios este faptul că nici Petru și nici Ștefan nu sunt pomeniți în cronicile interne – unde Lațcu este înfățișat ca succesorul imediat al lui Bogdan – ci doar în câteva izvoare poloneze. Încercând să explice această absență, Constantin Rezachevici a admis posibilitatea ca îndepărtarea de la domnie a acestei încrengături a Bogdăneștilor, începută cu Petru I, să fi fost o tranziție violentă, a cărei amintire să fi fost ștearsă de moștenitorii lui Lațcu. Despre începuturile acestui Lațcu ne vorbește și Nicolae Iorga:

„[...] Lațcu, însurat poate cu o prințesă rusească, intră în legături cu Polonia, al cării rege, un rege mare, Casimir, ajunsese de curând în stăpânirea Galiției și era prin urmare vecinul la Miazănoapte al voevodului. Precum Vlaicu Munteanul se dăduse bine pe lângă regele Ungariei, primind cu plăcere propaganda catolică și numind chiar episcop latin la Argeș, tot așa făcu și Lațcu, pentru același scop, adăpostind un episcop de rit apusean în reședința sa cea nouă: în adevăr el nu mai era acum domn numai la Baia, ci domn de pe cursul Moldovei până la al Sucevei și al largului Siretiu.” [5]

Moldavian militia, de Sergiu Ninicu

Apropierea de Biserica Catolică a devenit cu atât mai importantă pentru Lațcu odată ce Cazimir moare și lasă tronul Poloniei nepotului său, care era nimeni altul decât vechiul adversar al Bogdăneștilor: Ludovic I al Ungariei! Simțindu-se prins între ciocan și nicovală, voievodul moldovean pune accentul pe tratativele și corespondența cu suveranul pontif de la Roma. Prin urmare, după înființarea episcopatului catolic de Siret, papa Urban al V-lea devine protectorul lui Lațcu și al Țării Moldovei. Lațcu se stinge din viață în 1375. Nu avea însă niciun fiu care să îl poată urma la tronul Moldovei, ci numai o fată, pe nume Anastasia.

„Noul domn din neamul Coriatovicilor, care luă pe Anastasia, fiica lui Lațcu, se chema Gheorghe, pe rusește Iurii. Cu dânsul însă nu se învoi țara; el înțelegea să cârmuiască rusește, și, dacă erau acum, după cucerirea părților siretiene, și ruși între fruntașii Țerii Moldovenești, satele curat românești, cu juzii lor în frunte, erau deprinse cu o viață mai slobodă. Se pare că Iurii a fost omorît fără să fi ajuns vre-odată stăpân în adevăratul înțeles al cuvântului." [5]

Potrivit cronicilor lituaniene și rusești, Gheorghe Coriatovici ar fi fost otrăvit de supușii săi români. Dilema succesiunii va fi rezolvată datorită căsătoriei dintre Margareta-Mușata, fiica lui Bogdan I, și un nobil valah sau moldovean pe nume Costea. Fiul lor cel mare, Petru al II-lea Mușat, este cel care ia în mână sceptrul Moldovei. După înscăunarea pe tronul principatului, voievodul a înțeles nevoia de a-și întări poziția prin alianțe cu puterile din regiune. Un pas însemnat în această direcție a fost făcut la Liov, în 1387, prin jurământul de credință față de regele Poloniei, Vladislav al IV-lea Jagiello. Petru s-a angajat să îi ofere noului său suveran sfat în vremuri de restriște și să îl însoțească împotriva oricărui dușman, cerând în schimb să fie ocrotit și sprijinit militar de Vladislav.

 

Voievodul Moldovei Petru în timpul jurământului de credință și vasalitate față de regele Poloniei, Vladislav Jagiello, de Radu Oltean

Pe lângă raporturile bune cu Polonia, domnul Moldovei ar fi fost căsătorit la un moment dat cu o cneaghină lituaniană, rubedenie a lui Vladislav, și ar fi avut legături cu Constantin Coriatovici, cneazul Podoliei. A înființat și Mitropolia Moldovei, în speranța înfloririi unei relații între el și patriarhul de la Constantinopol. De asemenea, Petru a căutat să fructifice relația frățească dintre Moldova și Valahia, apropiindu-se de marele voievod Mircea cel Bătrân, așa cum ne spune foarte frumos și Nicolae Iorga:

„Petru-Vodă trăia de altmintre în bună prietenie cu muntenii — sau băsărăbenii, cum li se zicea din partea aceasta —, asupra cărora stăpânia acum Mircea. Deși erau două țeri românești deosebite, politica lui Petru și politica lui Mircea s-au desfășurat într’o potrivire desăvârșită, alcătuind, se poate zice, până la moartea celui d-întâiu, și chiar după aceia, în Domnia fraților lui, Roman și Ștefan, o singură politică românească.” [5]

Portret al lui Petru Mușat

Cum am menționat și în articolul precedent despre Alexandru cel Bun, Petru Mușat l-a împrumutat pe Vladislav Jagiello cu 3000 de ruble de argint în 1388, primind drept garanție stăpânirea asupra ținutului Pocuției vreme de trei ani.

În ciuda faptului că datoria nu a fost în întregime restituită, voievodul moldovean nu a șovăit în onorarea legământului său de vasalitate față de regele polonez. S-ar părea chiar că Petru l-ar fi îndemnat pe Mircea să se alăture și el coaliției lituano-polono-moldovenești pentru a ține piept unei posibile expansiuni maghiare. Astfel, prin intermediul domnului moldovean, au avut loc între anii 1389–1390 negocieri între regele polonez și marele voievod valah la Radom, Lublin și Suceava.

Cât despre politica internă a lui Petru Mușat, știm că a fost un mare susținător al comerțului dintre Cetatea Albă, care se afla încă în posesia genovezilor, și orașul Liov și s-ar părea că tot el ar fi bătut primele monede moldovenești, groși și jumătăți de groși de argint, care aveau un scut cu flori de crin pe o parte (simbol heraldic al dinastiei Mușatinilor) și pe partea cealaltă stema Țării Moldovei, capul de bour. Sub el încep să apară dregătorii precum vornicul și starostele. La fel de important însă este faptul că a ridicat impresionante fortificații de apărare din piatră, între care cele mai însemnate erau Cetatea Neamțului, Țetina și Suceava, cea din urmă devenind cetatea de scaun a cârmuitorilor Moldovei. La nivel religios, Petru a sprijinit construcția mănăstirilor Neamț și Bistrița, precum și biserica dominicanilor de la Siret, Sfântul Ioan Botezătorul, ctitorită de mama sa, Margareta-Mușata.

Petru Mușat s-a stins din viață în 1391, după 16 ani de domnie, fiind întrecut doar de nepotul său Alexandru cel Bun. La tronul Moldovei este urmat de fratele său, Roman I, de care v-am mai vorbit în articolul anterior. Aș dori să adaug totuși câteva lucruri cu privire la acesta din urmă înainte să închei.

Monede bătute în timpul domniei lui Petru Mușat

Sunteți poate deja familiarizați cu expresia «Io» (provenit din grecescul «Ioannes», adică «unsul lui Dumnezeu») din actele oficiale ale marelui voievod Mircea cel Bătrân. Ei bine, prima consemnare a acestei expresii a apărut în timpul domniei lui Roman I, care se intitulează: „Marele, singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Țara Moldovei de la munte până la mare”. Mai interesant este faptul că tot Roman va folosi, în 1393, o altă titulatură: „Noi, Roman, voievod al Moldovei și moștenitor (domnitor) al întregii Țări Românești de la munte până la malul mării”. Cred că este un detaliu deosebit de relevant, pentru că evidențiază faptul că, măcar nobilimea din Moldova, era conștientă de faptul că și ei erau o încrengătură a poporului român, la fel ca frații lor din Valahia. De altfel, Moldova și apare de câteva ori în cronici medievale cu numele de Valahia Mică!

Bibliografie

1. Descriptio Moldaviae, de Dimitrie Cantemir
2. Vechile cronici românești până la Ureche, de Ioan Bogdan
3. Cum s-a născut poporul român, de Neagu Djuvara
4. Istoria românilor, de Constantin Giurescu
5. Istoria românilor pentru poporul românesc, de Nicolae Iorga
6. Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324–1881, vol. I, Secolele XIV–XVI, de Constantin Rezachevici

Surse pentru ilustrații și poze:

• Constantin Lecca
• Valentin Tănase
• Radu Oltean
• Pierre Bellet
• Sergiu Ninicu (Nikuloki)