Garda varegă: Vikingii din Imperiul Bizantin - Partea I: sec. X-XI

Life in Constantinople, 11th-12th centuries, de Giuseppe Rava

Puține subiecte istorice au parte de notorietatea de care se bucură vikingii - războinicii care au dominat fiordurile din nordul Europei, temuți din insulele britanice până în tundra rusească, imortalizați în imaginarul colectiv prin serialul celebru Vikingii și prin seria de romane a lui Bernard Cornwell intitulată Poveștile saxone. Dar dacă majoritatea operelor literare și cinematografice se concentrează pe amprenta lăsată de ei asupra lumii occidentale, astăzi o să vă vorbesc despre acel grup de scandinavi care a pătruns adânc în spațiul răsăritean și care și-a legat destinul de Imperiul Bizantin: garda varegă.

Să o luăm întâi cu începutul. Așa cum ne explică Raffaele D'Amato, autorul mai multor cărți și articole despre Imperiul Roman, Bizanț, Grecia antică și tehnica militară din Europa medievală:

„Până la sfârșitul secolului al IX-lea după Hristos, scandinavii atrași de Rusia în goana lor după blănuri și robi își construiseră propriul stat printre slavi. O parte semnificativă a ceea ce astăzi constituie Rusia apuseană devenise o colonie suedeză, cu un centru de putere important în Novgorod și un al doilea centru de putere spre miazăzi în mijlocul Niprului la Kiev.” [1]

Helmet and armour of medieval Rus, by Ling Zhao

Neamurilor scandinave care au întemeiat Novgorodul și Kievul li s-au spus ruși (rhosi în greaca medievală; termen ce, de-a lungul timpului, a ajuns să fie aplicat si popoarelor slave și triburilor finice sau turcice pe care le-au supus și cu care s-au amestecat) sau varegi (væringi în idiomurile nordice, varyagi în rusă și várangoi în greacă). Etimologia primei denumiri este încă dezbătută, însă majoritatea lingviștilor sunt de părere că cea de a doua este derivată din cuvântul scandinav vár care înseamnă «jurământ»/«legământ». Potrivit lui D'Amato:

„Prototipul germanic este «Wäreganga», adică un străin care s-a pus în slujba unui nou stăpân printr-un jurământ de fidelitate.” [1]

La aceea vreme, Imperiul Roman de Răsărit (mai bine cunoscut sub numele de Imperiul Bizantin) era încă unul dintre cele mai înstărite și mai puternice state de pe întregul continent european, situație favorizată de poziția capitalei de la Constantinopol în apropierea Bosforului, unde multe rute comerciale se terminau sau se intersectau. N-ar trebui deci să ne mire faptul că varegilor li s-a părut o pradă tentantă. Astfel s-a făcut că în anul 860, căpeteniile Askold și Dir din Kiev au coordonat un mare atac împotriva capitalei imperiale. Evenimentul este descris în Cronica lui Nestor, unde faptele istorice sunt împletite cu o legendă creștină:

Kievan Warriors, 10th-11th Cs, de Angus McBride

„Askold și Dir plecară în contra Grecilor și ajunseră aci în anul al 14-lea al domniei împăratului Mihail. Împăratul era plecat în contra Agarenilor și când a sosit la fluviul Negru, aparchul îi trimise veste, că Rușii au pornit împotriva Țarigradului; atunci împăratul se întoarse înapoi. Dușmanii pătrunseră în Sud, făcură un mare măcel printre creștini și împrejurară Constantinopolul cu 200 corăbii. Cu mare greutate pătrunse împăratul în cetate. Apoi el și patriarhul Photios se duc în grabă la biserica sfintei Maici a Domnului din Blacherne și se rugară toată noaptea; în urmă scoaseră cu cântece mantia divină a Maicii Domnului și o băgară în apa mării. Și cu toate că până atunci vremea era frumoasă și marea liniștită, s’a pornit deodată o furtună; valuri puternice se ridicară în același timp, izbiră corăbiile necredincioșilor Ruși de țărm și le sfărâmară așa fel că puține mai scăpară din dezastru și se întoarseră acasă.” [2]

Adevăratul motiv al retragerii varegilor rămâne necunoscut. Cert este că în anul 874 se ajunsese la un tratat de pace între Kiev și Constantinopol. Datorită acestui context favorabil, are să apară și garda varegă într-o formă  incipientă ca un mic regiment aflat sub comanda împăratului bizantin, la vremea aceea Mihail al III-lea.

Între timp, cneazul Oleg, conducătorul Novgorodului, a reușit să cucerească Kievul și pământurile locuite de slavi, finici și de turci, închegând astfel formațiunea statală cunoscută de noi sub numele de Rusia kieveană; în textele contemporane apare fie ca Rutenia fie pur și simplu ca «țara rușilor». Atras de zvonurile bogăției Constantinopolului, în 907 Oleg a strâns o oștire uriașă, alcătuită din varegi, dar și din popoarele supuse - „Ciuzi, Krivici, Meri, Drevleani, Radimici, Poliani, Severiani, Viatici, Corvați, Dulebi, precum și Tiverci” [2] - și s-a pornit să asedieze capitala imperială. În fața forței copleșitoare a năvălitorilor și a prăpădului semănat de aceștia, bizantinii s-au văzut nevoiți să cedeze, iar basileii Leon și Alexandru i-au trimis solie cneazului Oleg cerându-i să își curme asaltul și să cadă la pace. Negocierile s-au soldat cu un tratat, care conținea un punct referitor la permiterea unor războinici varegi de a se înrola în legiunile imperiale:

Varangian in Native Russian Armor, 
de ChrisHistoryartworks

„Dacă ar fi nevoie ca împăratul să meargă în războiu și dacă ei ar voi să onoreze pe împăratul vostru, punându-se în serviciul lui, toți câți ar voi să meargă cu el, pentru un timp oarecare, și ar voi să rămână de bună voie, să nu fie împiedecați de Ruși.” [2]

Din acest moment încolo, războinici de pe teritoriul Rusiei kievene au devenit o parte integrală a oștirilor Bizanțului, participând la numeroase expediții în zona Cretei, Italiei și a Siriei sub stindardul basileului. Prezența unor varegi strecurați printre rândurile romeilor ne este confirmată de poetul sirian Al-Muttanabi în opera sa despre bătălia de la Hadath din 955. De asemenea, vase rusești s-au numărat printre elementele armadei bizantine: de exemplu, în jurul anului 967, două astfel de corăbii au făcut parte dintr-o flotă a Imperiului Roman de Răsărit trimisă pentru a îl sprijini pe guvernatorul de pe teritoriul Italiei.

Însă de abia din timpul domniei basileului Vasile al II-lea Porfirogenetul, poreclit Bulgaroctonul (adică «ucigătorul de bulgari») putem vorbi cu adevărat despre garda varegă! Raffaele D'Amato ne relatează evenimentele care au dus la înființarea acestui corp de armată de elită:

Early Varangians - Battle of Abydos, 13 April
AD 989,de Giuseppe Rava

„În vara anului 987, răsculatul Várdhas Phokás mărșăluise împotriva Constantinopolului, și, potrivit surselor bizantine și Cronicii lui Nestor, marele cneaz (stolny Knyaz) al Kievului, Vladimir cel Mare (980–1015), a primit o solie în care împăratul Vasile al II-lea Porfirogenetul (976-1025) îi cerea ajutorul. Cei 6000 de oșteni ai lui Vladimir au ajuns pe teritoriul bizantin în vara dintre 987 și 988.(Kedhrênós, ÎI, 444; Psellos, I,9; Zonarás, III, 553; Asochik, ÎI, 164–165; Elmacen, 313; Yahya Ibn Said, ÎI, 425–426). Acest context îi oferea lui Vladimir prilejul de a se descotorosi de războinicii nesupuși care, mânioși încă din 980 din pricina refuzului sau neputinței cneazului de a le plăti simbriile... îi ceruseră să le arate «drumul către greci». La Chrysopolis varegii au luat prin surprindere un contingent al rebelilor în timp ce aceștia din urmă se ospătau, ucigându-i pe mulți și punându-i pe restul pe fugă. În luna aprilie a anului 989 varegii l-au ajutat pe Vasile al II-lea să triumfe asupra lui Delphinas, un locotenent al lui Várdhas Phokás, la Scutari, și să câștige bătălia de la Abydos în care Phokás a fost în sfârșit înfrânt și a pierit.” [1]

Drept răsplată pentru serviciile aduse de acești mercenari coborâți din ținuturile rusești, basileul i-a luat permanent în slujba sa și în același an a înființat oficial garda varegă, recunoscută universal ca garda personală a împăratului romeilor! Ivirea acestor războinici nordici pe câmpul de luptă nu putea însemna decât că însuși basileul se alăturase încleștării! Garda varegă îl însoțea, de asemenea, pe împăratul bizantin la diversele ceremonii de la curtea imperială sau în interiorul bisericii pentru a participa la slujba religioasă și era responsabilă pentru păzirea porților din bronz ale Marelui Palat și a altor proprietăți. În plus, acești mercenari scandinavi aveau atribuții legate de menținerea ordinii publice și patrulau străzile Constantinopolului, fiind destul de disprețuiți de localnicii din epocă din cauza obârșiei lor și a asprimii cu care duceau la îndeplinire poruncile basileului.  

Guarding the Bronze Gate of the Great Palace, de AMELIANVS

Cu toate că la vremea aceea începuse o adevărată modă a recrutării de lefegii în legiunile bizantine, Vasile al II-lea a avut grijă să îi aleagă pe cei mai buni pentru a face parte din garda varegă. Sigur că vă puteți întreba de ce au ales atât basileul cât și succesorii săi să se bizuie atât de mult pe niște mercenari străini pentru propria protecție. Ei bine, tocmai faptul că erau străini era unul dintre motive: nefiind de-ai locului, varegii nu erau angrenați în intrigile politice și religioase ale Imperiului Roman de Răsărit și nici nu aveau să își găsească prea mulți partizani din cauza statului lor de venetici. Un al doilea motiv era faptul că erau foarte bine antrenați și poate că mai destoinici, adică mai puternici din punct de vedere fizic, decât grecii bizantini sau alți aliați de-ai lor. Și un ultim motiv era nivelul mare de loialitate pe care l-au manifestat acești simbrioți față de basileul cu mâna largă: numai garda germană de pe timpul vechiului Imperiu Roman a mai dat dovadă probabil de un asemenea devotament față de stăpân (chiar și dacă acesta se chema Nero!).

Dacă vă întrebați ce fel de arme mânuiau, aflați că deși armele în mânuirea cărora erau de neîntrecut la Răsărit erau marile securi daneze sau pelekys cum le-au poreclit grecii bizantini (cu o lungime între 120 și 140 de cm!), varegii foloseau, de asemenea, și sulițe, lănci, și diferite tipuri de săbii printre care și rhomphaia - un tip de armă de factură tracică asemănătoare falxului utilizat de daci. Echipamentul și îmbrăcămintea lor (atât cea militară cât și straiele de sărbătoare sau cele civile) erau rezultatele unui amestec de influențe nordice și orientale și au inclus: coifuri germanice pe model Spangenhelm, cămăși de zale realizate în Rusia kieveană, armuri lamelare (klibanion) sau cu solzi (lorica squamata)  foarte populare printre neamurile turanice,  tunici viu colorate țesute din bumbac, lână și mătase, scufii de purtat sub coif sau turbane phakeolis, caftane bizantine numite kabbadion pentru ofițeri, jambiere înfășurate spiralat în stil Wickelbande etc.

Varangians at Court, 1351, de Giuseppe Rava

Comandantul gărzii varege purta titlul de akolouthos, ceea ce înseamnă «însoțitorul», adică cel care se afla mereu  în apropierea basileului. Lui i se dădeau în grijă cheile Constantinopolului în absența împăratului și tot el se bucura de comanda asupra tuturor străinilor înregimentați în armata permanentă a capitalei imperiale. Acest akolouthos nu trebuia neapărat să fie de obârșie scandinavă, și fie pricepea el însuși limba varegilor fie se baza pe niște traducători, al căror mai-mare se chema megalodihermeneutes, «marele interpret». Anumiți oșteni varegi care s-au distins prin acțiunile întreprinse în numele basileului puteau fi ridicați la rangul de manghlavites, un fel de succesor al lictorului din Imperiul Roman. 

Garda varegă l-a urmat fidel pe împăratul bizantin în campaniile duse de acesta în Armenia, Georgia și Bulgaria. Știm că au luat parte la bătălia de la Kleidion, în care forțele țarului bulgar Samuil au fost înfrânte și în urma căreia basileul Vasile al II-lea Bulgaroctonul a poruncit ca nouă din zece oameni să fie orbiți și trimiși înapoi la conducătorul lor că să îi servească drept pildă. De asemenea, știm că după cucerirea Ohridului, capitala țarului bulgar,  împăratul i-a împărțit pe prizonieri în trei grupuri - o treime pentru sine, una pentru oștenii bizantini și încă una pentru mercenarii varegi. Ferocitatea necruțătoare a gărzilor a rămas de legendă în timpul expediției basileului în Georgia din 1021, când varegii au trecut satele prin foc și sabie și au contribuit la victoria decisivă a Imperiului Bizantin. 

Varangians in the Balkans, 1020-1050,
de Giuseppe Rava

După moartea lui Vasile al II-lea, componența acestui grup mercenar de elită a început să se schimbe: scandinavi venind din ținuturi mult mai îndepărtate, cum ar fi Danemarca, Suedia, Norvegia și chiar Islanda, au început să fie și ei primiți în rândurile gărzii varege. Curând a devenit un adevărat obicei ca prinții nordici și fiii marilor căpetenii să slujească o perioadă de timp la curtea împăratului romeilor, acest stagiu militar reprezentând o oportunitate pentru ei de a se acoperi de glorie în luptă și de a se îmbogăți. Un exemplu emblematic în acest sens este cel al lui Bolli Bollason, un tânăr războinic din Islanda care a călătorit până în Constantinopol, unde s-a pus în slujba basileului Roman al III-lea Arghir, ajungând în cele din urmă unul dintre manghlavitai. Saga Laxdæla, care conține un capitol special dedicat lui Bolli, ne descrie darurile pe care viteazul islandez și însoțitorii săi le-au primit de la împărat:

„Bolli părăsi corabia întovărășit de doisprezece oameni, și toți însoțitorii săi erau înveșmântați în purpură, și călăreau pe șei împodobite cu aur, și erau o ceată falnică, însă niciunul dintre dânșîi nu îl întrecea pe Bolli. El însuși purta straiele îmblănite pe care împăratul i le dăruise, și pe deasupra avea o mantie stacojie; și la brâu stătea prins paloșul Footbiter [tr. «mușcătorul de picioare»], ale cărui plăsele fuseseră poleite cu aur, și pe cap îi ședea coiful cel auriu, și un scut roșu de-a dreapta sa, pe care era pictat cu aur un cavaler.” [3]

Un alt exemplu de războinic scandinav faimos care a slujit mai mulți ani în garda varegă este norvegianul Harald Sigurdson, poreclit Harðráði/Hardrada («conducătorul sever»). D'Amato ne oferă o biografie succintă a acestuia: 

Harald Hardrada,
de dashinvaine

„Acest «ultim vlăstar al regalității vikinge», care avea să devină rege al Norvegiei și invadator al Angliei, și care avea să piară pe câmpul de bătălie de la podul Stamford în 1066, este amintit în tratatul Strategikόn al lui Kekaumenos (c. 246, p. 97), în care autorul numește Norvegia «Varangia». Harald «a fost fascinat de măreția romeilor», și, când a împlinit 23 de ani, a adus cu sine o oaste de 500 de oameni din Ucraina pentru a se alătură gărzii, deși acești nordici vorbeau numai în scandinavă. A slujit din 1035 până în 1044, conducând un regiment aflat sub comanda lui Maniakis în Sicilia, și apoi în Anatolia.” [1]

În timpul petrecut în Sicilia, Harald și cu suita sa de varegi au luptat mai întâi împotriva sarazinilor, care se înstăpâniseră peste insulă, și - potrivit cărturarului Snorri Sturlusson, autorul compilației de mitologie Edda - războinicul norvegian a izbutit să cucerească patru orașe. La finalul campaniei, bizantinii au fost luați prin suprindere de o revoltă a lombarzilor și normanzilor, iar Harald și cu regimentul său s-au văzut nevoiți să lupte împotriva răsculaților. După înfrângerea suferită de romei, Harald a fost chemat înapoi la Constantinopol de către basileul Mihail al IV-lea Paflagonianul, care l-a făcut un manghlavites. În anul 1041, prințul din Norvegia și cu regimentul său din garda varegă au fost trimiși să lupte împotriva răsculatului Petru Delian, care se autoproclamase țar al Bulgariei. Faptele lui Harald în acel conflict, soldat cu triumful Bizanțului asupra lui Delian, i-au câștigat porecla de Bolgara Brennir, adică «Devastatorul Bulgariei». 

Din nefericire pentru Harald, moartea lui Mihail al IV-lea a însemnat sfârșitul trecerii de care se bucura pe lângă tronul imperial. Căzut în dizgrație, comandantul vareg, veteran al optsprezece bătălii, a părăsit Constantinopolul și s-a refugiat în Rusia kieveană, la curtea lui Iaroslav I cel Înțelept. S-ar părea că înainte de a se întoarce în Norvegia, Harald le-ar fi furnizat anumite informații lui Iaroslav și fiului său, Vladimir, care i-ar fi ajutat pe ruși să asedieze Bizanțul în 1043. Chiar și așa, garda varegă a rămas credincioasă basileului și a apărat vitejește capitala imperială de jefuitori, în timp ce flota rusească a fost mistuită de focul grecesc dezlănțuit de romei. 

Varangian Guards, de Angus McBride

În anul 1054 selgiucizii, un neam turcic nomad, au invadat Armenia, aflată sub control bizantin, și au ajuns dinaintea cetății Baberd. Potrivit istoricului armean Aristakes, un detașament al gărzii „ruso-varege” [1] (original „Vrhangs-Vrangk”) - aflată la aceea vreme sub comanda unui akolouthos pe nume Mihail -, a făcut parte din forțele trimise de basileul Constantin al IX-lea Monomahul pentru a îi alunga pe năvălitorii turanici:

„Varegii au obținut o mare izbândă, ucigându-l pe comandantul turc și eliberându-i pe prizonierii selgiugizilor, însă nu au riscat să se aventureze în urmărirea turcilor fugari pentru a nu se lovi de o forță inamică superioară din punct de vedere numeric.” [1]

Sub cârmuirea basileului Roman al IV-lea Diogenes, garda varegă a luat parte la bătălia de la Manzikert din 1071, care s-a dovedit a fi un dezastru pentru Imperiul Bizantin din cauza tacticilor nechibzuite ale împăratului și a trădării sale de către mercenari pecenegi și cumani. Basileul însuși, care lupta alături de protectorii săi varegi, a fost prins de către turcii selgiucizi, care aveau să împânzească Anatolia. Această înfrângere a însemnat începutul unei perioade zbuciumate atât  pentru Imperiul Bizantin cât și pentru garda varegă. Într-adevăr, o parte considerabilă a acestui grup mercenar de elită a continuat să slujească în calitate de gardă imperială sub basileii Mihail al VII-lea Ducas și Nichifor al III-lea Botaniates («botanistul»). Însă alți membri ai gărzii varege au luptat în armatele unor răsculați precum generalul Nichifor Bryennios - ce avea să fie bătut de Alexie Comnenul la Kalouryta - și Vasiliakes, fostul guvernator al orașului Dyrrachium - ce avea să fie înfrânt aproape de râul Vardar. 

Varangian guards, the turn of the
 X-XI century, de Шип Шипстон

Odată cu înscăunarea pe tron a lui Alexie I Comnenul a început garda varegă să își recapete ceva din gloria de odinioară, participând la eforturile basileului de revitalizare a Imperiului Bizantin. Merită însă menționat faptul că de acum încolo o parte din rândurile acestui corp de gardă au să fie ocupate de lefegii sosiți din insulele britanice! La cincisprezece ani de la bătălia de la Hastings, un astfel de grup de anglo-saxoni înarmați cu securi s-a numărat printre forțele aruncate de Alexie Comnenul în luptă contra normanzilor din sudul Italiei care amenințau să invadeze imperiul. Garda varegă a format avangarda oștirii de 50000 de oameni a basileului, care le-a pus la dispoziție cai și un detașament de arcași călare din cadrul regimentului de vardariotai - mercenari de origine turcică (pecenegă sau cumană). Raffaele D'Amato ne detaliază ce s-a întâmplat mai departe:

„[...] când au dat peste dușman, dorința de a se arunca în luptă le-a luat-o înainte. Și-au trimis caii în spate și au pornit încolonați pe jos împotriva normanzilor, nemaiașteptând sprijin din partea restului oștirii. Datorită faptului că arcașii au izbutit să oprească atacurile cavaleriei normande, purtătorii de securi au fost la început victorioși; au înfrânt infanteria care le stătea în cale și au împins detașamentul condus de contele Amaury de Bari înapoi spre malul mării. Însă varegii au avansat apoi mult prea mult, și au fost luați prin surprindere și loviți în flanc de infanterie. Cu rândurile sparte, izolați de armata principală și vlăguiți din pricina «greutății armurii lor», au fost făcuți bucăți în urma contraatacului puternic al normanzilor. Câțiva dintre membrii gărzi s-au refugiat într-o biserică apropiată de pe o colină de pe malul mării; împresurați de normanzi, au apărat biserica și unii dintre ei s-au urcat pe acoperiș. Varegii au rezistat cu înverșunare, însă normanzii au adunat lemne și au dat foc bisericii; acoperișul s-a prăbușit, azvârlindu-i pe cei care se aflaseră pe el peste cei de jos. Câțiva dintre anglo-saxoni s-au aventurat afară pentru a lupta și au murit unul câte unul, în timp ce alții au pierit mistuiți de flăcări.” [1]

Defeat at Darstar, 1087, de Giuseppe Rava

Garda varegă, aflată sub comanda unui akolouthos pe nume Nambites, l-a urmat pe basileul Alexie Comnenul în campania sa din 1087 împotriva pecenegilor - popor nomad de obârșie turcică - și a participat la asediul cetății Dârstor (astăzi Silistra). După cucerirea orașului, împăratul, temându-se de un contraatac masiv iminent, a ordonat retragerea, însă armata nu a avut răgazul de a duce porunca la îndeplinire: pecenegii i-au prins pe romei din urmă și așa a început o luptă crâncenă care s-a încheiat cu pierderi mari pentru armata bizantină. Înfrângerea suferită la Dârstor a împuținat semnificativ garda varegă. 

Pe parcursul următorilor ani, numărul membrilor gărzii varege a început, treptat, să sporească din nou. În 1097, acești războinici s-au aflat alături de basileul Alexie atunci când acesta s-a hotărât să  recucerească cetatea Niceea - răpită de la bizantini de turcii selgiugizi și asediată la momentul respectiv de cavalerii franci ai Primei Cruciade. Și varegii l-au însoțit încă o dată pe împăratul romeilor în campania sa de eliberare a teritoriilor Anatoliei ocupate de turci.

Varangian Guard (11th Century AD),
de ChristHistoryArtworks

Cam atât pentru acum. Vă aștept la partea a doua, unde o să continui să vă vorbesc despre istoria gărzii varege între secolele XII și XV!

Bibliografie

1. The Varangian Guard (988-1553),  de Raffaele D'Amato

2. Izvoarele istoriei românilor, de Gheorghe Popa-Lisseanu

3. The Sagas of Icelanders

*Traducerile din engleză de la sursele [1] și [3] îmi aparțin. 

Surse pentru ilustrații și poze

• Giuseppe Rava
• Ling Zhao
• Angus McBride
• AMELIANVS
• dashinvaine
• ChristHistoryArtworks
• Шип Шипстон