Bulgaria de pe Volga: Emiratul islamic al bulgarilor și Hanatul din Kazan

Bulgars & Subjects, 9th-10th centuries, de Gerry Embleton

Strămoșii vecinilor noștri bulgari au ridicat în secolul al VII-lea Primul Țarat Bulgar, o formațiune statală puternică care a avut o relație complexă cu Imperiul Bizantin, oscilând între conflict și alianță, și care și-a exercitat influența atât asupra părților noastre, cât și a unor teritorii din Grecia, Serbia, Macedonia de Nord și Ungaria actuale. Însă poate nu știați că, în aceeași vreme, o altă așezare bulgărească fost întemeiată în zona dintre Volga și Kama, despre care am să vă vorbesc acum!

Să o luăm însă cu începutul. Așa cum ne spun Viacheslav Shpakovsky și David Nicolle, istorici reputați și autori ai mai multor lucrări despre spațiul european răsăritean și Orientul Apropiat:

„Între secolele VII-VIII după Hristos, un nou popor nomad și-a făcut simțită prezența în centrul regiunii Volgăi de pe teritoriul sudic al Rusiei de astăzi. Numele acestor triburi protobulgărești sunt consemnate pentru prima oară în cronicile grecilor bizantini. Aceștia veneau din stepele de la nord și din jurul Mării Azov, și cultura lor materială era legată îndeaproape de cea a alanilor și a sarmaților care locuiau de asemenea pe aceste pământuri. Însă, protobulgarii, spre deosebire de predecesorii lor, aparțineau familiei lingvistice turcice, sugerând o influență puternic turcică asupra popoarelor care sălășluiseră în această regiune încă de pe vremea migrărilor hunice din secolele II-V după Hristos. Sub presiunea khazarilor sosiți mult mai recent, la finele veacului al VI-lea și începutul celui de-al VII-lea, triburile protobulgărești s-au rupt în două grupuri.” [1]

Ilustrație înfățișând un
războinic protobulgar

Grupul apusean, condus de viitorul han Asparuh, s-a îndreptat spre miazăzi și s-a stabilit la sud-vest de Dunăre, și s-a contopit cu slavii. Procesul acesta, desfășurat între secolele VII-IX, a reprezentat etnogeneza bulgarilor de astăzi din Balcani, cărora războinicii turci de altădată le-au lăsat o moștenire culturală semnificativă, între care și numele. Despre acești bulgari, care s-au creștinat în anul 864 după Hristos, și dominația lor extinsă până în Panonia și Transilvania v-am spus deja câte ceva în articolul despre Gesta Hungarorum.

Grupul răsăritean, însă, s-a îndreptat spre miazănoapte, ajungând la bazinele râurilor Kama și Volga, într-o zonă cu păduri și văi fertile întinse, unde trăiseră vreme de câteva veacuri alte triburi turcice sau iraniene și fino-ugrice, cum ar fi poporul mari. Adunând aceste neamuri sub conducerea lor, protobulgarii au reușit să închege o nouă formațiune statală, care va ajunge curând sub suveranitatea Imperiului Khazar. Shpakovsky și Nicolle precizau faptul că:

„În afară de plata unui tribut față de Imperiul Khazar, supunerea bulgarilor nu a fost prea aspră; în principiu, au fost lăsați să își gestioneze politica internă într-un mod autonom, similar situației altor supuși ai Imperiului Khazar, care, deși nu avea o organizare foarte riguroasă, se bucura de o mare întindere.” [1]

Potrivit celor doi istorici, în anul 922, Ibn Fadlan, un ambasador și misionar arab (mai bine cunoscut în perioada modernă ca protagonistul filmului Al 13-lea războinic, bazat pe cartea lui Michael Crichton), a petrecut ceva timp printre bulgarii de pe Volga, pe care i-a amintit în consemnările din raportul său, intitulat Risāla. Fadlan fusese, de fapt, însărcinat să trateze cu o căpetenie cunoscută sub numele de Almiș și să încerce să o convertească la religia musulmană. Căutând sprijin pentru a uni poporul bulgar și pentru a ieși de sub stăpânirea khazarilor, Almiș a îmbrățișat propaganda islamică, devenind Ja'far ibn Abdullah și cerând în schimb recunoașterea autorității sale de către puterea arabă din Bagdad. Trecerea acestor bulgari nordici la legea musulmană a permis nu numai înnodarea de relații cu Califatul Abbasid, ci și prezența unor propovăduitori și ridicarea unei moschei și a unei fortărețe. În ciuda acestor lucruri, hanatul de pe Volga - numit emirat în unele izvoare orientale -  nu putea duce, încă, o politică cu totul deosebită de cea a Imperiului Khazar. Astfel că bulgarii au fost prinși în încleștarea dintre suveranii lor turci și rușii conduși de cneazul Sveatoslav care, tăindu-și o cale de acces către Marea Neagră, a poruncit atacuri împotriva bulgarilor pentru a pune mâna pe rutele comerciale răsăritene.

Înfrângerea Imperiului Khazar de către Rusia Kieveană în secolul al X-lea i-a permis, însă, Bulgariei de pe Volga să se afirme ca o mică putere regională neatârnată, avându-și centrul de putere în orașul Bolgar și „jucând un rol vital în comerțul întreprins pe mare distanță între Europa apuseană, prin Scandinavia, statul tânăr cunoscut ca Rusia Kieveană, și lumea islamică din sud.” [1] Printre partenerii lor de negoț cei mai însemnați se numărau arabii din Bagdad, varegii și grecii bizantini. Mărfurile constau mai cu seamă în blănuri, dar și în robi, capturați în raiduri și vânduți unor negustori musulmani în schimbul dirhemelor arăbești (monede de argint) sau al mătăsii. Traiul bulgarilor a devenit prosper, iar poziția lor la răspântia dintre sfera de influență creștină și cea musulmană le-a permis să se bucure de inovațiile amândurora: de la arme făurite după modelul asiatic sau european, la broderii și hamam – așa-numitele băi turcești.

Volga Bulgar Infantry,
de Naiden Romanov

La rândul său, hanatul de pe Volga a participat la tentativele de extindere a dominației islamice, trimițându-și solii la curtea cneazului păgân Vladimir I al Rusiei Kievene. Acest episod este istorisit și în Cronica lui Nestor:

„Bulgarii de lege mahomedană veniră la el și răspunseră: «Tu ești un principe înțelept și priceput și totuși nu cunoști legea. Crede în legea noastră și cinstește pe Mahomed. Și Vladimir îi întrebă: Cum este legea voastră». Ei răspunseră: «Noi credem în Dumnezeu. Mahommed însă ne învață tăierea împrejur, să nu mâncăm carne de porc, să nu bem vin. După moarte, zise el, se poate trăi în desfrâu cu femeile: Mahommed va da fiecăruia 70 femei frumoase; din ele el alege una frumoasă și toate frumusețile le îngrămădește asupra ei; aceasta devine soția sa. Dar și aci se poate el da la tot desfrâul. Cel ce este sărac în această lume va fi sărac și în cealaltă». Și o sumedenie de alte minciuni pe cari mi-este rușine să le reproduc (986). Vladimir i-a ascultat căci îi plăceau femeile și el însuși era desfrânat, de aceea i-a ascultat bucuros; ceea ce nu-i convenea de loc era tăierea împrejur și reținerea de la carne de porc și de la orice băutură. El răspunse: «Pentru Ruși băutura este o plăcere, fără ea nu putem fi».” [2]

În urma botezului său, cneazul Vladimir a trimis și el un emisar, în persoana cărturarului bizantin Marc Macedoneanul, în încercarea de a creștina elita politico-militară a hanatului. Acesta nu s-a bucurat de un mare succes, izbutind să îndepărteze doar patru căpetenii bulgare de la legea mahomedană, "care se vor muta la Kiev"[1]. În jurul anului 1100 însă, au început să răsară câteva insule creștine în interiorul Bulgariei de pe Volga, lucru care a provocat adoptarea unor tehnici militare de factură europeană în defavoarea stilului de luptă ecvestră specific neamurilor turanice. Echipamentul militar utilizat de acești războinici a rămas, totuși, destul de bine ancorat în tradițiile Asiei, constând în coifuri țuguiate, cămăși de zale, armuri lamelare și  scuturi de tip kalkan care seamănă izbitor de mult cu cele purtate de perși, turci otomani, mongoli, cumani și tătari. 

Pentru scurt timp, relațiile dintre Bulgaria de pe Volga și Rusia Kieveană au fost amiabile, cu un tratat comercial semnat de cele două părți în anul 1006. Când o mare foamete i-a lovit pe ruși în 1024, Cronica lui Nestor ne spune că:

„Tot poporul alergă la Volga, la Bulgari, aduse grâu și avu din ce să trăiască.” [2]

După acel moment, însă, relațiile dintre cele două state s-au deteriorat, în primul rând din cauza ambițiilor expansioniste nutrite de cnejii ruși. De-a lungul veacurilor XI-XIII, bulgarii de pe Volga vor fi ținta unor atacuri năprasnice din partea rușilor. După Shpakovsky și Nicolle:

„Emblematici în acest sens sunt cnejii Andrei Piosul și Vsevolod al III-lea, ale căror oștiri au jefuit sistematic orașele bulgărești într-un asemenea hal, încât presiunea exercitată dinspre apus i-a determinat pe bulgari să își mute capitala de la Bolgar la Bilyar.” [1]

Bulgars & Allies, 11th-12th centuries, de Gerry Embleton

Hanatul n-a ezitat să răspundă acestor prădăciuni, organizând la rândul său incursiuni în principatele rusești Murom și Suzdal. Iar în 1174 cneazul Andrei Piosul a fost asasinat printr-o conspirație încurajată de cea de-a doua soție a sa, o bulgăroaică de pe Volga. Atacurile și contraatacurile nu au încetat: în 1183 și 1186, de pildă, rușii au purtat două campanii împotriva bulgarilor, iar în 1209 hanatul de pe Volga s-a revanșat prin devastarea cnezatului Ryazan. 

Merită menționat faptul că bulgarii au încercat să cadă la pace de nenumărate ori, trimițând soli la curtea rușilor, însă adversarii lor s-au dovedit necruțători. De-abia în 1221, după ridicarea orașului Nizhniy Novgorod pe ruinele așezării bulgărești Oshel – pârjolită de către ruși în timpul războiului – s-a ajuns la un armistițiu de șase ani între cele două tabere.

Emiratul islamic de pe Volga nu se va bucura prea mult de pace, căci în locul rușilor va apărea curând un alt dușman redutabil, mai precis Imperiul Mongol al temutului Genghis-Han. Iată ce ne relatează istoricii amintiți despre prima lor confruntare și despre deznodământul său surprinzător:

„În 1223, după ce a înfrânt o alianță între oștirea rusească și cea cumană în bătălia de la râul Kalka, o hoardă mongolă condusă de Subotai și Jebe s-a îndreptat spre miazănoapte, aventurându-se pe teritoriul bulgarilor de pe Volga. Până în acel moment, aproape toată lumea era încredințată de faptul că trupele lui Genghis-Han erau invincibile; cu toate acestea, spre surprinderea majorității cronicarilor, pe la sfârșitul anului 1223 sau 1224, bulgarii i-au prins pe Subotai, Jebe și hoarda lor mongolă într-o ambuscadă și i-au înfrânt. S-ar părea că oștirii bulgărești conduse de iltäbärul sau regele Gabdula Chelbir i se alăturaseră oștirile aduse de doi inäzori sau principi moradvieni cunoscuți ca Puresh și Purgaz. Această armată aliată a atacat avangarda mongolă în timp ce aceasta călărea de-a lungul unei curburi semnificative a cursului râului Samara – de aceea încleștarea a ajuns să fie cunoscută ca «bătălia de la Cotul Samarei».”

The Mongol Conquest, mid-13th century, de Gerry Embleton

Nici măcar primejdia expansiunii mongole nu a făcut Rusia Kieveană să se înțelepțească vreun pic. Cnejii nu s-au abătut de la lăcomia predecesorilor lor și pofta pentru teritoriile altora (trăsături proaste de care nu s-au lepădat nici urmașii lor până în ziua de astăzi) și s-au repezit să mai facă câteva raiduri împotriva formațiunii statale de pe Volga. Curând, bulgarii s-au trezit prinși ca într-o menghină, pentru că atacurile rușilor nici nu se isprăviseră când mongolii s-au întors în 1229, călcând în picioare forțele hanatului care păzeau zona râului Ural și ocupând valea de la capătul sudic al Munților Urali. Trei ani mai târziu, „cavaleria mongolă a subjugat partea sud-estică a teritoriului poporului turcic al bașkirilor”[1], de unde a pătruns în ținuturile de la miazăzi ale Bulgariei de pe Volga. Încercările de a cuceri cetățile acestui emirat islamic, însă, au eșuat din nou.

Mânios din pricina nevolniciei slujitorilor săi și a firii de neîmblânzit a bulgarilor, marele han al mongolilor, Ogodai, a ținut sfat în capitala imperiului, Karakorum, și a hotărât să își retragă cei mai destoinici generali, aflați în campanie prin China și Orientul Mijlociu, și să îi arunce în lupta împotriva Bulgariei de pe Volga. Fiind ales să comande peste o oaste de 300.000 de oameni, Batu, nepotul celebrului Genghis, a pornit ofensiva în 1236. Rând pe rând, orașele bulgărești – Suvar, Cükätaw, Bolgar și Bilyar – și toate fortificațiile au fost luate cu asalt și făcute una cu pământul, locuitorii lor fiind masacrați ori luați în robie. Potrivit mai multor istorici, „mai mult de 80% din populația țării a fost ucisă sau alungată, iar cei care au rămas s-au tras treptat spre zonele de la miazănoapte ale fostului hanat”[1], unde se află astăzi Ciuvașia și Tatarstan. Ținuturile de stepă de la sud au fost ocupate de nomazi mongoli sau turci kipchak. Formațiunea statală de pe Volga, așa cum fusese ea cunoscută până atunci, s-a prăbușit: pământurile ei au fost însușite de către Imperiul Mongol, iar orașul Bolgar a devenit cetatea de scaun a lui Batu. 

Și totuși, Bulgaria de pe Volga nu a dispărut cu totul, supraviețuind în varii forme până în secolul XVI! Autohtonii nu au acceptat lesne jugul, „răzmerițele bulgarilor continuând vreme de 40 de ani” [1]. După invazia mongolă din 1241 și ridicarea puterii tătărești în Crimeea – evenimente despre care v-am povestit deja câte ceva în articolul despre primii voievozi ai Moldovei – ținuturile bulgărești au fost reîmpărțite: o parte semnificativă a intrat în componența noii Hoarde de Aur a lui Batu, în timp ce altele au fost date spre administrare unor vasali de-ai săi. Pentru a stimula creșterea economiei formațiunii sale statale, marele han al tătarilor a silit negustori și meșteșugari bulgari să se așeze în Sarai, capitala Hoardei de Aur, și în alte orașe din sudul împărăției sale. Cu timpul, mulți dintre locuitorii bulgari au fost asimilați, începând „să se identifice cu cuceritorii lor și chiar numindu-se pe sine tătari-mongoli” [1].

The Western steppes, 10th-13th
centuries, de Angus McBride

În 1276 este amintit pentru prima oară orașul Kazan într-o scriere rusească, unde ni se spune că hanul Mengu-Timur a dăruit „pământurile bulgărești și ale Kazanului” [1] ginerelui său, Feodor Rostislavici Cherni, cneaz de Iaroslavl. Kazan va deveni curând un important centru economic și politic în interiorul Hoardei de Aur, aspect ce va permite – pe măsură ce autoritatea urmașilor lui Batu se diminuează – geneza unei formațiuni statale mixte bulgaro-tătare. Acest proces va fi încetinit în secolul XIV de jafurile constante ale ușkuinicilor – corsari ruși care străbăteau fluviile cu ajutorul unor mici vase numite ușkui (de la care și-au căpătat și numele) – asemănătoare dracarelor utilizate de vikingi. În 1366, de exemplu, ușkuinicii au oprit caravanele negustorilor care se îndreptau către Kazan, determinându-l pe conducătorul orașului să apeleze la cneazul Moscovei, Dmitri Ivanovici, pentru a media conflictul. Acesta le-a trimis mai-marilor Novgorodului o solie cu amenințări cutremurătoare, cerând despăgubiri în numele Kazanului și al Hoardei de Aur pentru marfa furată. Boierii ruși nu au manifestat nicio intenție de a oferi reparații și nici de a pune capăt raidurilor ușkuinicilor. Dimpotrivă, teritoriul Bulgariei de pe Volga a căzut pradă a nu mai puțin de opt campanii coordonate de cnezatul din Novgorod, nemaipunând la socoteală alte scurte incursiuni. Viacheslav Shpakovsky și David Nicolle ne împărtășesc un astfel de episod:

„În 1374, o ceată de vreo 2.700 de oameni din Novgorod a coborât pe fluviul Volga pentru a jefui Viatka. Au izbutit apoi să cucerească orașul Bolgar și, după ce au tâlhărit populația, au amenințat că au de gând să îl pârjolească; deznădăjduiți, locuitorii le-au plătit 300 de ruble, care la vremea aceea reprezentau o sumă considerabilă.” [1]

În 1409, o mare flotă s-a angajat într-un atac amplu asupra Bulgariei de pe Volga. De data aceasta, ușkuinicii au făcut o greșeală care le-a subminat întregul efort: și-au împărțit forțele, unii vâslind pe râul Kama și ceilalți de-a lungul Volgăi. Alegerea piraților le-a permis tătarilor și bulgarilor să îi împresoare pe rușii din primul grup înainte ca ai lor camarazi să poată sosi. După această confruntare, ușkuinicii dispar, Novgorodul intrând sub sfera de influență a Moscovei. 

În ciuda faptului că, timp de o perioadă lungă, ușkuinicii au terorizat fosta Bulgarie de pe Volga, istoriografia rusească s-a căznit de atunci și până acum să relativizeze consecințele activităților piraterești întreprinse de Novgorod împotriva vecinilor săi, transformându-i, în stil tipic revizionist, din bande prădalnice în eroi mitizați.

The Ushkuynikiy menace, 14th-15th centuries, de Gerry Embleton

Anul 1438 a marcat apariția unui „sultanat bulgăresc” [1], mai bine cunoscut ca Hanatul din Kazan, sub cârmuirea lui Oluğ Muhammad, care fusese deposedat de tronul Hoardei de Aur și izgonit. Potrivit altor surse, „Mahmud, fiul lui Oluğ Muhammad, a fost, de fapt, cel care a alipit Kazanul în 1445” [1], făcând din el capitala acestui nou stat islamic. În orice caz, Oluğ a început să ducă o politică separată de cea a suveranilor tătari și a lansat câteva atacuri năprasnice împotriva rușilor din Moscova. În cadrul uneia dintre incursiuni, oștenii lui Muhammad au izbutit să îl prindă pe însuși marele cneaz, Vasili al II-lea, eliberându-l în schimbul unei mari răscumpărări.

Chitind că va putea profita de luptele interne pentru putere, marele cneaz Ivan al III-lea a încheiat un pact cu Kasim, un fiu al lui Oluğ Muhammad care stăpânea peste micul hanat din Kasimov. Făgăduindu-i lui Kasim că îl va ajuta să obțină scaunul părintelui său, Ivan a declanșat un război sângeros, cetatea Kazanului fiind asediată de oastea Moscovei, „care i-a tăiat accesul la apă” [1]. Însetați și înfometați, locuitorii orașului au fost siliți, în cele din urmă, să cadă la pace și să accepte condițiile unui tratat dorit de ruși. Cât despre Kasim, Ivan al III-lea nici măcar nu s-a mai sinchisit de învoiala lor; nu numai că pretendentul nu s-a bucurat de tronul din Kazan, dar și-a pierdut și domnia din Kasimov, fiind uzurpat de propriul său fiu, Daniyar. Și totuși, conflictul dintre Moscova și Kazan nu s-a încheiat! Ivan nu isprăvise a se amesteca în politica internă a statului bulgaro-tătar și o nouă oportunitate s-a ivit după moartea hanului Ibrahim în 1479: Ilham a fost ales ca succesor, însă fratele său, Muhammad Amin, s-a împotrivit și s-a refugiat la curtea Moscovei, punându-se în slujba marelui cneaz. Cu sprijinul lui Ivan, Amin l-a răsturnat de la putere pe Ilham și a preluat frâiele hanatului în mâinile sale.

Amin, însă, nu s-a bucurat nici de înțelepciune și nici de iubirea poporului, fiind curând înlăturat de la domnia hanatului. Mânios, Ivan al III-lea a declarat război Kazanului în 1487, cucerind orașul, capturându-l pentru a doua oară pe Ilham și reînscăunându-l pe Muhammad Amin. Printre titlurile pe care și le-a arogat marele cneaz al Moscovei în perioada aceasta a fost și cel de «Duce al Bulgariei». Dar talmeș-balmeșul nu se oprește aici! Lucrurile devin mult mai încurcate, dacă este să ne luăm după ce ne spun Nicolle și Shpakovsky:

„Influența moscovită puternică asupra hanului Muhammad Amin a făcut ca, în 1495, să izbucnească o altă revoltă pentru înlăturarea acestuia, de data asta în favoarea lui Mamuq Ibn Ibaq, han al tătarilor siberieni. Mamuq, însă, s-a dovedit la rândul său atât de nepopular încât a fost nevoit să fugă, dar, în loc să dorească întoarcerea lui Muhammad Amin, nobilimea din Kazan l-a rugat pe marele cneaz Ivan al III-lea să îl trimită pe fratele lui Muhammad, Abd al-Latif Ibn Ibrahim, în locul său. După ce acesta a ajuns, mai-marii tătarilor s-au răzgândit din nou și – cu destulă reticență – i-au cerut lui Ivan al III-lea să îl repună pe tron pe Muhammad Amin, aceasta fiind a treia domnie a sa.” [1]

Khanate of Kazan, 15th-16th centuries, de Gerry Embleton

Când pe Ivan l-au ajuns din urmă bătrânețile, Muhammad Amin a hotărât să devină un conducător neatârnat și, pentru a se impune în fața Moscovei, a invadat teritoriul rus în 1505. Un an mai târziu, Vasili al III-lea a pornit cu oastea împotriva Kazanului și a suferit o înfrângere zdrobitoare pe Câmpia Arsk. Temându-se de viitoare represalii, hanul a considerat de cuviință să trimită o solie de pace la curtea rușilor, oferindu-se chiar să le plătească un tribut. Moartea lui Muhammad Amin, care nu a avut urmași pe linie masculină, a lăsat din nou un vid de putere în interiorul statului din Kazan, care a fost întâi umplut de către 'Ali Ibn Sayyid – „văzut de mulți ca o marionetă nepopulară a Moscovei” [1] – și apoi de Sahib Giray, fratele hanului Mehmed I din Crimeea – „care se bucura de trecere pe lângă sultanii Imperiului Otoman” [1]. La porunca lui Sahib, hanatele din Kazan și Crimeea s-au aliat și au pus la cale un mare atac împotriva Rusiei, pătrunzând adânc pe teritoriul acesteia și luând cu asediu Moscova însăși. Neavând de ales, marele cneaz s-a recunoscut înfrânt și le-a plătit tribut tătarilor.

Rușii au avut două tentative de răzbunare (în 1524 și apoi în 1530) împotriva tătarilor din Kazan, ambele eșuând: prima oară, oastea Moscovei a fost nevoită să își curme asaltul din cauza lipsei de provizii, iar a doua campanie, care părea inițial să aibă șanse de succes – hanul însuși dând bir cu fugiții –, a fost zădărnicită de un contraatac dârz al tătarilor.

Puterea Hanatului din Kazan, care se dovedise de atâtea ori cu neputință de îmblânzit de către cnezatul Moscovei, a fost însă subminată din interior! O tabără de seniori pro-ruși a conspirat să îl alunge pe hanul Safa Giray, înlocuindu-l cu Canğäli. Sub cârmuirea unor lideri din ce în ce mai molatici, statul bulgaro-tătar a început să se atrofieze, iar vulnerabilitatea sa nu i-a scăpat țarului Ivan al IV-lea, supranumit «cel Groaznic»! Între 1547 și 1550, rușii au întreprins două campanii de supunere a tătarilor din Kazan și, cu toate că nu au izbutit, loviturile succesive le-au slăbit adversarii. În pregătirea întoarcerii sale, Ivan cel Groaznic a poruncit ridicarea unei fortărețe din lemn, Ivangorod, la doar câțiva kilometri de Kazan.

În 1552, țarul și-a adunat o mare oștire, cu tunuri, muschetari și cavalerie, recrutând chiar războinici din rândul cazacilor, pentru a pune la cale ofensiva finală împotriva Hanatului din Kazan. Artileria grea rusească a făcut ravagii în zidurile de lemn și pământ ale orașului, iar o trupă de geniști a creat o spărtură care a permis infiltrarea armatei moscovite în cetate. În ciuda eforturilor apărătorilor și a tătarilor nogai care s-au aliat cu ei, hanul a fost capturat, iar citadela a căzut în mâinile cotropitorilor. Deși bătălia fusese câștigată și inamicul zdrobit, Ivan cel Groaznic, dorind probabil să facă cinste poreclei sale urâcioase, și-a lăsat oștenii să jefuiască și să masacreze civilii. Conducătorul rus a alipit apoi teritoriul cucerit celorlalte ținuturi aflate sub stăpânirea sa și s-a autoproclamat „Tzar' Bolgarsky (împăratul bulgarilor)” [1]. 

The Fall of Kazan, 1552, de Gerry Embleton

Astfel s-a năruit hanatul tătarilor din Kazan, succesorul vechiului emirat al bulgarilor de pe Volga. Urmașii acestor popoare trăiesc în ziua de astăzi în Tatarstan și Ciuvașia. Iată ce spunea geograful german Johann Georg Gmelin, din secolul al XVIII-lea, despre ciuvași:

„Ciuvașii, pe care i-am întâlnit în regiunea Kazan, sunt descendenții străvechilor protobulgari de pe Volga, a căror limbă au păstrat-o.”[3]

Bibliografie

1. Armies of the Volga Bulgars & Khanate of Kazan (9th-16th centuries), de Viacheslav Sphpakovsky și David Nicolle

2. Izvoarele istoriei românilor, de Gheorghe Popa-Lisseanu

3. Reise durch Siberien, von dem Jahr 1733 bis 1743, de Johann Georg Gmelin

Surse pentru ilustrații și poze:

• Gerry Embleton
• Naiden Romanov
• Angus McBride